marți, 27 ianuarie 2009

povestea sufletelor pereche...

...aşa cum copiii cred în poveşti, aşa cum fiecare fată îşi aşteaptă prinţul pe un cal alb să vină să o salveze, tot aşa cred adulţii în suflete pereche...

De câte ori trecem printr-o dezamăgire, de câte ori cel pe care credem că îl iubim ne lasă baltă, ne spunem drept consolare, că acolo undeva în lume ne aşteaptă cel potrivit. Cel care ne înţelege fără să-i explicăm, cel care ne aude fără să îi vorbim, cel care ne iubeşte fără să încerce să ne schimbe. Fiecare din noi ne petrecem viaţa căutându-l pe "acel" bărbat pe care îl putem numi "cel" ideal. Căutăm clipa în care vom putea spune: "Uite, el e!". Fiecare din noi îl caută în felul lui.
Unii "zboară din floare în floare", fără să încerce să îşi cunoască partenerul ales pentru o seară, o săptămână, o lună. Îşi zic că ar simţi dacă ar fi "acel", şi nu îşi acordă puţin timp să privească omul de lângă ei. Poate nu e "cel", dar poate fi "acel".

De ce această foame de aventuri fără oprire şi o asiduă căutare a sufletului pereche, dar fără a acorda nici cea mai mică importanţă lucrurilor mărunte din relaţiile trecătoare? Pentru unii nici nu există suflete pereche. Pentru aceia, viaţa are cea mai simplă formă. Se complac în aceeaşi existenţă banală zeci de ani fără ca măcar să se gândească că viaţa poate fi diferită de cum o cred ei...
...unii, ajung să se căsătorească cu iubita din facultate, o veche colega sau o consăteană. Îşi găsesc un serviciu cu orar fix, în fiecare seară vin acasă obosiţi, se aşează în sufragerie, îşi cere berea şi deschide sictirit televizorul, se duce la masă... nu vorbeşte aproape nimic; se aşează în pat...soţia iar îl respinge pentru că miroase a tutun şi alcool sau doar pentru că e sătulă să se trezească lângă acelaşi individ mediocru. Poate la fel de mediocru ca şi ea. Ticurile lui încep să o enerveze...în curând vor ajunge să doarmă în camere diferite; au ajuns în starea în care nici unul nu se mai plictiseşte de situaţia asta; se complac în ea ştiind, crezând că nu există nimic mai bun de atât...sau, poate sunt prea comozi pentru a ieşi în lume să caute ceva mai bun. Poate ei au cel mai bun mod de viaţă... nu caută aventură, pericol, nu caută lucruri care să îi incite şi să le stimuleze spiritul de viaţă.

Dar ce facem cu acei care la un moment dat în viaţă, dau din greşeală peste persoana care i-ar împlini, persoana alături de care viaţa ar fi un lung şir de provocări în doi...o aventură continuă, persoana pe care şi-au imaginat-o, dar la care nu ar fi îndrăznit să viseze că există. Şi pur şi simplu ştiu că aceea e persoana alături de care pot fi fericiţi... care i-ar face să înceteze orice căutare, care are tot ce se găseşte separat în alţii. Sună bine, nu? Dar ce te faci când aceste persoane doar îţi sunt arătate că există dar nu îţi este permis să te bucuri de ele? Îţi este îngăduit să le vezi, să ştii că există, să te bucuri de ele pentru câteva clipe, dar niciodată nu îţi va fi permis să le ai...şi te chinuie gândul că ştii că exista acolo, undeva, şi ai putea să îl faci fericit şi ar putea să te facă fericită, dar asta e imposibil. Ceva vă desparte. Ceva o să vă despartă mereu...şi culmea e, că nu ţine de voi. Să fie mediul înconjurător sau doar ghinionul tău sau al lui? Niciodată nu o să ştii...sunt prea multe care vă despart şi totuşi un singur lucru; poate distanţa, poate vârsta sau... poate doar destinul...

...ai vrea să fii cu el, să îl strângi în braţe, să îl săruţi, sau pur şi simplu să îi vorbeşti. Aţi putea vorbi ore în şir fără să vă plictisiţi, aţi putea sta zi şi noapte împreună şi tot nu v-aţi sătura unul de celălalt, pentru că fiecare oră când sunteţi unul în braţele celuilalt, e o nouă provocare. E un risc pe care vi-l asumaţi cu zâmbetul pe buze pentru că ştiţi că vă ţineţi în braţe, alături de el ai călători până la capătul pământului pentru că sunteţi plasa de siguranţă unul altuia. Sunteţi într-o continuă competiţie şi asta vă face să fiţi şi mai apropiaţi. E mai mult decât dragoste...

...şi totuşi, nu poate fi dragoste pentru că dragostea e un sentiment uman, iar felul în care inima voastră bate la unison, felul în care vă citiţi unul altuia în ochi, e mai presus de dragoste. Dragostea e pentru muritori, dar nu pentru voi...împreună aţi putea deveni stele, pe când separat sunteţi doar praf...

...în ultima noapte petrecută împreună v-aţi asigurat unul pe altul că nu puteţi fi împreună, nu puteţi avea o relaţie; să fie ceva între voi ar fi un sacrilegiu. Plecaţi unul spre vest, altul spre est, fără să vă uitaţi în urmă, dar cu gândul la stelele la care v-aţi uitat în noaptea aceea, la felul în care ţi-a citit gândurile şi a făcut exact ce îţi doreai, fără ca măcar să îi dai de înţeles, la felul în care ştia mereu ce să zică ca să îţi aducă zâmbetul pe buze...cum la momentul potrivit ştia mereu să îţi spună un basm în care voi eraţi eroii...dar basmul mereu se termină, realitatea nu te mai lasă nici să respiri...vrei să alergi la el, dar te trezeşti în braţele altuia...îţi doreşti să îl auzi, dar vorbeşti cu altu...ai vrea să vorbeşti despre orice, dar te trezeşti vorbind despre nimicuri...şi atunci, îţi dai seama că sufletele pereche nu există...

Dacă ar fi fost un suflet pereche nu ar fi trebuit să fie imposibil, nu? Ar fi trebuit să fiţi împreună şi nu tu cu altul, el cu alta, dar visând unul la celălalt. Aşa că, afli că există oameni care se îmbină perfect, care se completează, care se potrivesc, dar sortiţi să fie cu oameni nepotriviţi şi asta doar pentru că au apărut unul în viaţa celuilalt la momentul nepotrivit, pe o cale nepotrivită.

Ce dureros e să ajungi în viaţa omului potrivit în locul şi momentul nepotrivit. Şi aşa fiecare din voi decide să se mulţumească cu ce primeşte, alături de un tip mediocru care nu înţelege nici jumătate din ce vorbeşti, care nu te aude nici măcar când îi ţipi în ureche, care încearcă mereu să te schimbe, să te transforme în aceeaşi fiinţă mediocră ca el pentru a te putea iubi...dar, sufletul tău luptă; nu vrea să se lase metamorfozat din lebădă în raţuşca cea urâtă, de aceea petrece cel mai mult timp singur, visând, plângând, dar fără a mai spera vreodată la stele...şi nu îţi rămâne decât să faci ceea ce trebuie, pentru că nu poţi face ceea ce simţi; şi ce sentiment îngrozitor te cuprinde când ştii că ceea ce trebuie să faci, odată simţeai că vrei să faci şi nu puteai...cine ştie, poate veţi mai trece din când în când unul pe lângă altul, tu la braţul altuia şi el cu alta la braţ...mereu alţii lângă voi, în timp ce voi sunteţi aceiaşi; în fiecare vă căutaţi unul pe altul, dar ştiţi că e în zadar...

...niciodată nu se va putea termina ceea ce niciodată nu a avut şansa să înceapă...

joi, 22 ianuarie 2009

non, je ne regrette rien...

...astăzi, am stat de vorbă cu cineva....a fost o discuţie care ne-a făcut bine, o discuţie în care ne-am reamintit de lucrurile frumoase întâmplate în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani...şi am înţeles încă odată ca aceste amintiri vor aduce întotdeauna o lumină specială în ochii noştri obosiţi de atâtea căutări, ne vor mângâia toate gândurile şi ne vor face să zâmbim ori de câte ori vom avea curaj şi timp să ne readucem în minte lucrurile frumoase din viaţa noastră, pentru că...

Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien qu'on m'a fait, ni le mal
Tout ca m'est bien égal
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
C'est payé, balayé, oublié
Je me fous du passé
Avec mes souvenirs
J'ai allumé le feu
Mes chagrins, mes plaisirs
Je n'ai plus besoin d'eux
Balayés mes amours
Avec leurs trémolos
Balayés pour toujours
Je repars à zéro
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien qu'on m'a fait, ni le mal
Tout ca m'est bien égal
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Car ma vie
Car mes joies
Aujourd'hui
Ça commence avec toi...

miercuri, 21 ianuarie 2009

tristeţea florii...

...am vorbit într-un post mai vechi despre una din cele mai dragi flori ale mele, dizygotheca; o floare specială, pe care am simţit-o foarte aproape de sufletul meu şi datorită persoanei care mi-a dăruit-o. Cred că şi floarea a simţit "atenţia deosebită" pe care i-am dat-o şi-mi aducea aceaşi stare de bine şi linişte pe care o aveam mereu în preajma persoanei care a adus-o în casa mea. M-a încântat zi de zi cu frumuseţea ei, cu verdele sănătos al frunzelor ei, până târziu în toamnă.

Apoi, pentru că zilele şi nopţile au început să fie tot mai reci, am adus-o în cameră; frumuseţea ei, verdeaţa frunzelor noi îmi încânta serile lungi de iarnă...dar, de câteva săptămâni dizy e tot mai tristă...o văd cum îşi usucă una câte una frunzele care-i cad în fiecare zi...îmi pare atăt de rău să o văd aşa...şi mă întreb dacă are vreo legătură cu faptul că de căteva săptămâni, cineva a încetat să mai dea un semn de viaţă...

vineri, 16 ianuarie 2009

o seară de muzică şi poezie....

...am ştiut întotdeauna că sunt multe modalităţi de a-ţi strica o seară, dar cu siguranţă trebuie să fie tot atâtea "oportunităţi" de a ţi-o face plăcută; de asemenea, am mai vorbit despre ritmul infernal în care ne trăim viaţa, ritm care ne face să uităm de multe şi să trecem pe lângă multe frumuseţi, fără să înţelegem cât de mult pierdem, cât de mult ne pierdem.

Ieri, a fost 15 ianuarie; câţi dintre noi ne mai gândim la Eminescu....şi totuşi, un afiş al filarmonicii din oraş anunţă un spectacol de muzică şi poezie "eminesciană"; am hotărât să merg la spectacol şi s-a deovedit a fi o bună alegere; după două ore de spectacol, am simţit că mi-am pus puţină linişte şi frumuseţe în inimă şi-n suflet...

miercuri, 14 ianuarie 2009

socoteli, greşeli şi păreri de rău...

...au trecut 14 zile din acest an, care a venit peste noi parcă mai grăbit ca niciodată. Mă gândesc câte bilanţuri s-au făcut, câte socoteli despre ce s-a făcut s-au nu s-a făcut...sau ce a mai rămas de făcut; eu am renunţat să mai fac toate astea, pentru că ani la rând mi-am încărcat mintea fără vreun rezultat. Nu mi-a folosit la nimic şi nu mi-a ieşit nimic...

Ce rost ar mai avea să fac socoteli, ce aş avea de adunat? Poate doar la scădere aş avea rezultat. Ştiu cum au fost ultimii ani pentru mine; dureroşi şi grei şi nu mai vreau să adun sau să scad, pentru că oricum rezultatul mi-ar da cu minus. În tot acest timp, am descoperit în mine lucruri de care uitasem de mult, şi chiar câteva vise...acum mai trebuie să găsesc curajul şi puterea de a crede în ele....se spune că visele pot deveni realitate, pentru că asta e soarta lor( ??)...am început noul an, cu stângul; cred că greutăţile şi durerile prin care am trecut, m-au schimbat foarte mult; am devenit mult prea pesimistă şi negativistă şi fac greşeli pe care le regret în clipa imediat următoare...dar, odată răul făcut, e tot mai greu să îndrepţi lucrurile...şi am în minte câteva întrebări la care nu am "încă" răspunsurile, ceea ce îmi dă o stare de nelinişte, de iritare până la nervozitate...

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

zile care au trecut...

...au trecut zilele şi odată cu ele au trecut şi sărbătorile; au fost zile frumoase şi mai puţin frumoase, au fost zile cu bucurii dar şi cu tristeţi...au fost zile de sărbătoare, în care m-am bucurat ca un copil de cadourile lăsate de "moş Crăciun" sub bradul cu "miros de pin"...au fost zile în care orele au trecut fără să le aud minutele şi secundele, lăsând loc doar pentru bucuria pe care ţi-o dă lucrurile simple, făcute cu drag, din toată inima pentru cineva sau cu cineva...

...au fost zile în care am vrut să cred mai mult ca niciodată în oameni, zile pe care aş fi vrut să le ţin doar pentru mine, să nu le împart cu nimeni. Da, am fost egoistă; ştiu, şi nu-mi place în mod deosebit asta, dar aşa am simţit atunci...o dorinţă nebună de a avea lângă mine doar oamenii pe care-i îndrăgesc cel mai mult, o dorinţă nebună de a-mi deschide braţele şi să adun în ele toată iubirea, frumuseţea şi binele din lume, pentru ca mai apoi, să-mi umple inima şi sufletul pentru zilele care vor veni şi în care voi auzi iar minutele şi secundele orelor care trec...

marți, 6 ianuarie 2009

prima zi din săptămână...

...poate să înceapă mai frumos decât aşa?

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

clipa de lumină...

''Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povara îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.''
A. Păunescu