...într-o zi de sfârşit de septembrie când zilele încep să fie mai scurte, când soarele încă te alintă cu raze mai blânde şi parcă obosite după vara toridă care a fost, într-o zi de toamnă superbă cu miros de iarbă uscată şi frunze care încep să-şi schimbe culoarea, am întâlnit-o pe femeia care avea să-mi povestească cea mai frumoasă şi mai dragă amintire a ei, cea mai intensă şi fulgerătoare poveste de dragoste; este o doamnă uşor trecută de cincizeci de ani dar cu sufletul plin de amintiri dragi...iar după ce i-am privit ochii şi după primele discuţii cu ea, mi-am dat seama de frumuseţea sufletului ei şi mai ales, de inima ei mare. Când a început să vorbească, i-am văzut ochii umezi şi o lacrimă îi strălucea sub gene...am întrebat-o dacă nu îi face rău să-şi amintească de acele vremuri... dar, încet a început să povestească...
...totul s-a întâmplat cu mulţi, mulţi ani în urmă când la locul de muncă am fost anunţată că voi avea un nou om în echipa mea de lucru, un tip care şi-a depus actele pentru plecare definitivă din ţară şi până la primirea unui răspuns de la ambasadă avea nevoie de un job temporar. Nimic neobişnuit, mai ales că aveam nevoie de ajutoare. Noul coleg era un tânăr de nouăsprezece ani, dar după primele discuţii cu el, am observat că era un tip care avea ceva special şi pe lângă frumuseţea celor nouăsprezece ani era şi un tip isteţ, stilat, foarte bine crescut şi respectuos. Încă din primele zile de muncă noul coleg s-a integrat foarte bine în echipa mea şi încet, încet aveam să-mi dau seama că îmi place să stau de vorbă cu el, că îmi place să-l ştiu în preajmă şi am început să am mai multă grijă de el, iar pentru că puteam să fac în aşa fel încât să-l "protejez", am început să-l scutesc de la lucru; îmi plăcea să-l răsfăţ.. îmi plăcea să-i văd bucuria din ochi când îl lăsam ore în şir să deseneze pentru că descoperisem că avea şi un mare talent la desen. Puteam vorbi cu el despre filme, muzică, cărţi, parfumuri, modă; venirea lui a însemnat pentru mine, o legătură cu tinereţea, cu frumosul şi nici o clipă nu m-am gândit că noi doi am putea avea o relaţie...îl consideram doar protejatul meu...
Zilele au trecut şi fără să-mi dau seama am ajuns să-l îndrăgesc din ce în ce mai mult; aveam nevoie tot mai mult să-l am în preajmă, să-l aud... îmi plăcea când îmi spunea vorbe frumoase, îmi plăcea curajul lui de a se apropia de mine....şi dorinţa mea de a-l proteja, se transforma încet, încet , fără să- mi dau seama în altceva....şi când între noi au apărut primele săruturi , am înţeles că deja pierdusem controlul. Apoi, după ce am primit şi din partea lui "uşoare încurajări", am avut ideea să "forţez" puţin nota şi i-am făcut o "propunere indecenta"...şi spre marea mea surprindere a acceptat. În clipa aceea am crezut că râde de mine...dar în ziua când ne-am întâlnit îmi amintesc că eu am fost cea care aveam cele mai multe emoţii...mă simţeam ca o adolescentă la prima întâlnire dar el a fost foarte sigur pe el şi de la primul sărut m-a ajutat să uit diferenţa de ani dintre noi şi ne-am iubit cu patimă...din ziua aceea l-am iubit cu inima, cu sufletul cu fiecare parte a corpului meu; din ziua aceea am înţeles cum e să iubeşti...fără cuvinte, fără promisiuni fără prejudecăţi. Au urmat apoi şi alte întâlniri, alte zile de iubire pătimaşă şi mereu mă întrebam dacă simte ceva pentru mine... nu am aflat răspunsul şi nici nu aveam cum să-l aflu pentru că nu era nici un răspuns...era doar o aventură cu o femeie de 30 de ani. Îmi amintesc că el nu mi-a spus niciodată ce simte pentru mine, nu mi-a promis nimic... doar eu am fost prinsă de iubirea aceea pătimaşă...
După aproape un an de la începerea relaţiei noastre, mi-a spus într-o zi că primise viza de plecare din ţară...în clipa aceea am crezut că se termină lumea, că timpul s-a oprit în loc...am încercat să ţin cât mai departe de mine gândul ăsta...speram să nu mai vină ziua aceea...vroiam să-l am cât mai mult lângă mine. Ultima zi de lucru a lui a fost îngrozitoare pentru mine... am stat minute în şir îmbrăţişaţi fără să spunem nimic...nu aveam puterea să-i dau drumu...am simţit cum sufletul mi s-a golit, cum inima mi s-a rupt când a trebuit să-mi scot de acolo dragostea pentru el. A plecat...în primele luni de la plecare mi-a scris, apoi la un moment dat scrisorile au venit tot mai rar şi după un timp nu au mai venit deloc...pierdusem orice legătură cu el...
Atunci, am crezut că nu o să pot merge mai departe fără el, fără ceea ce am trăit alături de el...a fost ca o furtună care apare din senin şi distruge tot în jur şi care se opreşte după câteva minute, lăsând soarele să usuce ceea ce a mai rămas...a fost ca o furtună care a venit peste mine, a fost ca un vânt care mi-a răsturnat lumea pe dos,...a fost cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat...şi-i mulţumesc pentru tot ce m-a lăsat să trăiesc alături de el...
...apoi, după ce a terminat de povestit, am văzut-o cum priveşte undeva în depărtare cu ochii strălucind de încântare şi am înţeles cât de bine i-a făcut să vorbească despre el...
