timpul nu aşteaptă pe nimeni...

...l-am revăzut într-o frumoasă zi de primăvară; l-am revăzut după mulţi ani în care-l credeam plecat din ţară...era El, omul care m-a sprijinit foarte mult într-o perioadă a vieţii mele în care totul îmi părea fără sens, omul care mi-a schimbat într-un anumit fel, viaţa; era El...omul care în vremea aceea avea o uşoară aliură de sportiv, era înalt, cu mâini frumoase şi puternice, cu ochii mari şi negri în care puteam citi tot ce nu spunea în cuvinte...era El...acum păşea încet, apăsat, numărându-şi parcă fiecare pas, cu umerii apăsaţi de trecerea anilor şi cu privirea pierdută-n pământ căutând parcă drumul de altădată...m-am oprit privindu-l cum se pierde printre oameni şi primul meu gând a fost să întind mâna, să-l opresc, să-l privesc în ochi şi să-i spun cât de mult mă bucur să-l revăd, să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut odată pentru mine, să-i spun că mi-a lăsat multe amintiri frumoase, să-i spun...dar în clipa imediat următoare am simţit că e târziu, mult prea târziu pentru asta, pentru că...timpul nu aşteaptă pe nimeni...

adevărul cuvintelor sau cuvinte adevărate...

"Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii"

Adolf Hitler

clipa de lumină...

Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întâlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş târî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş târî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pâna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să târăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

Octavian Paler - Zodia Racului

muzica nopţilor mele...

....aşa că va trebui doar să cred
că undeva acolo, tu te gândeşti la mine
până în ziua când te voi lăsa să pleci,
până când ne vom saluta din nou,
nu ne vom spune adio...
până în ziua când te voi lasa,
până când ne vom saluta din nou
nu ne luam adio...

şoapte stinse-n tăceri...

...camera era învăluită-n întuneric; umbrele nopţii desenau forme ciudate pe draperiile din catifea roşie care atârnau grele peste fereastra larg deschisă, prin care mirosul ploii de primăvară şi al florilor de liliac nu reuşea să treacă ca să ajungă până la ei; dintr-un colţ al camerei se auzeau încet acordurile unei melodii pe care au ascultat-o de atâtea ori împreună, iar fumul unui beţişor parfumat se juca parcă printre degetele ei lungi când s-a întins să aprindă o lumânare...se priveau tăcuţi, parcă vinovaţi de tăcerea apăsătoare dintre ei, apoi îşi ocoleau privirile sau se priveau pe ascuns; niciunul nu avea putere să spună ceva, niciunul nu avea curaj să facă primul pas chiar dacă ea ar fi vrut să-l oprească din drumul lui, să-l facă să rămână cu ea, să-l ia de mână şi să se lase prinşi de acordurile melodiei în care se adunau parcă toate cuvintele de altădată dar şi toate tăcerile de acum...ar fi vrut...să nu simtă regrete sau păreri de rău, să nu rămână între ei paşi care nu se vor întâlni niciodată, cuvinte nerostite sau şoapte stinse-n tăceri...