odată şi odată ne vom reîntâlni...

...m-am gândit la tot ce am trăit odată, tu şi eu...mi-am amintit câte vorbe frumoase mi-ai spus...atunci, nu acum...este prima dată când te văd, este prima întâlnire în lumea reală, în lumea fără iubire...încercăm amândoi cu emoţie şi cu teamă să ne explicăm şi să înţelegem întâmplarea care ne-a adus împreună şi povestea pe care, poate o începem acum...

... m-aş apropia de tine dar e prea multă tăcere între noi...m-aş apropia de tine, aş trece peste tăcerea asta stupidă şi ţi-aş spune privindu-te în ochi, că zilele şi nopţile în care te-am căutat şi nu te-am găsit au fost prea multe şi prea grele pentru ca acum să mă mint, să mă prefac că nu exişti...m-aş apropia de tine, dar ştim amândoi că nu se poate, că nu se mai poate; ştim amândoi că totul s-a risipit ca norii unei zile de vară, că am rămas cu sufletele pline de îndoială, de prea multă îndoială...ştim amândoi că o să ne prefacem că nu ne cunoaştem, că nu ne-am văzut niciodată şi vom porni fiecare pe drumul lui, cu speranţa că odată şi odată ne vom reîntâlni şi atunci ne vom redescoperi fără îndoieli, fără temeri, fiecare părticică din sufletul celuilalt şi ne vom îmbrăţişa cu mai multă pasiune decat în toate celelalte întâlniri care ne-au fost date în lumea ireală, în lumea cu multă iubire şi poate atunci, doar atunci o să recunoaştem că ne iubim şi că ne-am regăsit...atunci, nu acum...

Nori, nisip, vânt...

...Un nor născut în toiul unei mari furtuni, a fost dus de vânt alături de ceilalţi nori, tocmai peste întinderile Saharei. Cum în deşert nu plouă aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud. Între timp, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii, norul nostru a hotărât să-şi părăsească vechii prieteni şi să descopere singur lumea.
"Ce faci ?" a strigat vântul .
"Deşertul este la fel peste tot - întoarce-te lângă noi şi împreună cu ceilalţi nori vom merge acolo unde cresc pădurile uriaşe care au nevoie de noi!"
Dar norul nostru, un rebel înnăscut, a refuzat să-l asculte şi încet a alunecat până a găsit o briză blândă şi generoasă, care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip. După ce s-a rotit încolo şi încoace, norul a observat că una din dunele aurii de nisip îi zâmbea.Era o dună nou formată de vântul care trecuse pe acolo. Aşa că s-a îndragostit atunci şi acolo de părul ei auriu.
" Draga mea dună -cum este acolo la tine ?" a întrebat norul nostru.
Iar duna a răspuns:
"Am tovărăşia celorlalte dune, a soarelui, a vântului. Doar că pentru mine viaţa este scurtă, când vântul se va întoarce dinspre păduri, eu o să dispar. Asta mă face să simt că nu am nici un rost în viaţă."
Norul i-a răspuns :
" Şi eu simt la fel. De îndată ce alt vânt va veni, eu voi merge spre sud la pădurile uriaşe de acolo şi mă voi transforma în ploaie. Acesta este destinul meu..."
Duna a ezitat un moment, apoi a spus :
" Ştii tu că aici, în deşert, noi numim ploaia - miracol? Am auzit alte dune mai vechi povestind că după ce plouă, noi, dunele ne acoperim de flori şi iarbă. Dar eu nu voi trăi niciodată asta, deoarece în deşert plouă atat de rar..."
De data aceasta a fost rândul norului să ezite, apoi a spus :
" Dacă vrei, pot deveni eu, acum, ploaie pentru tine. Ştiu că abia am ajuns aici, dar îmi eşti tare dragă şi vreau să rămăn aici pentru totdeauna."
Emoţionată, duna a răspuns şi ea :
" De când te-am văzut prima oară pe cer, m-am îndrăgostit de tine, însă dacă te vei transforma în ploaie, vei pieri..."
Zâmbind, norul a spus:
" Dragostea nu moare niciodată. Şi apoi vreau să-ţi arăt cum este miracolul de care vorbeai, pentru că tu meriţi asta."
Aşa că norul nostru începu să mângâie duna cu mici picături de ploaie, astfel încât să stea împreună cât mai mult timp. După un timp, din nor nu a mai rămas decât un curcubeu...
În ziua următoare, duna era acoperită de iarbă şi flori, aşa cum visase ea. Alţi nori care treceau pe acolo, crezând că duna este o parte din pădurea pe care o căutau, au revărsat şi ei ploaia lor peste ea. Astfel, douăzeci de ani mai târziu, duna se transformase într-o oază care împrospăta trecători cu umbra copacilor şi parfumul florilor.
Iar toate acestea s-au întâmplat deoarece într-o zi, un nor s-a îndrăgostit şi nu s-a temut să-şi dăruiască viaţa acestei iubiri ...

acelaşi tango despre noi...

...îţi priveam ochii...erau blânzi şi frumoşi ca întotdeauna dar puţin mai trişti; între noi era mai multă tăcere ca oricând doar acordurile unui cunoscut tango ne-au făcut să ne privim şi să ne ridicăm amândoi în acelaşi timp...era un tango pe care l-am dansat de multe ori, un tango care era despre noi...apoi, am închis ochii şi m-am lăsat purtată de tine...dansai atat de bine...simţeam braţele tale cum mă strângeau încet şi în acele clipe nici un alt dans din lume nu îl poate egala pe cel pe care l-am simţit eu în inima mea...îmi zâmbeai şi continuai să dansezi, iar eu eram fascinată de tine, de mâinile tale, de ochii tăi; mi-am lăsat încet capul pe umărul tău iar tu mă priveai cu ochi blânzi, zâmbeai şi-mi mângâiai părul...apoi, am închis ochii şi am început să plâng când am simţit cum mâna ta mi-a atins din nou obrajii, cum m-a mângâiat şi m-a alintat...am plâns pentru că am crezut că toate durerile şi temerile mele vor dispărea, am plâns pentru că am crezut într-o iubire care nu există şi nici nu va exista vreodată...am închis ochii şi am continuat să visez că pentru o clipa suntem doua fiinţe cu o singură inimă... că dansăm acelaşi tango despre noi...

oameni şi prieteni...

...m-am gândit în ultimul timp la toţi oamenii pe care i-am adunat în sufletul meu ; m-am gândit la ei toţi...unu câte unu mi-au venit în gând cu felul lor special de a fi, cu gesturile pe care le făceau şi cu vorbele pe care le spuneau uneori...mi-au trecut prin gând oamenii pe care i-am considerat şi cărora le-am spus cu drag "prieteni", dar care rând pe rând au plecat…unii  pentru că aşa au vrut,  iar pe alţii i-am îndepărtat eu...m-am gândit în ultimul timp la toţi oamenii pe care i-am adunat în inima mea; la fiecare pe rând, pentru că trecerea lor prin viaţa mea nu a fost întâmplătoare, pentru că am învăţat de la fiecare ceva şi pentru că şi eu la rândul meu i-am învăţat câte ceva şi pe aceştia-i regret…dar poate pierzând prieteni înţelegem unde am greşit sau cine ştie pentru a face loc altora...

… m-am gândit în ultimul timp la toţi prietenii pe care i-am adunt în inima mea ; sunt prieteni care au contat pentru mine, care încă contează şi care vor conta întotdeauna chiar dacă unii dintre ei au ales să nu mai facă parte din viaţa mea...