…tot ce a fost frumos; s-a terminat toamna care mă ţinea în braţe şi mă alinta ca o atingere de aripi; s-a terminat toamna care-mi punea în suflet linişte şi bucurie; s-a terminat toamna care-mi încânta ochii cu simfonia ei de culori , s-a terminat frumuseţea dimineţilor cu miros de toamnă, s-a terminat farmecul ei ascuns în frunzele îngălbenite purtate de vânt, s-a terminat toamna cu misterul ei prins în voalurile de ceaţă care mi se agăţau în păr...
...s-a terminat şi de acum vor veni doar zile reci, zile întunecate în care o să plouă zi de zi, noapte de noapte; vor fi ploi scurte şi repezi, o să fie rece, tot mai rece iar eu o să fiu singură, tot mai singură în ploaie ca să simt fiecare picătură; o să-mi ridic privirea spre cer şi o să caut un nor în care voi arunca toate cuvintele şi gândurile mele; o să le arunc, ca să se spargă-n mii şi mii de picături...să nu simt că mi-e frig, să nu simt că mă doare...
...ziua în care soarele a împrăştiat norii care au acoperit cerul şi m-a "îmbrăţisat" cu raze blânde ca o atingere de aripi, ziua în care mirosul toamnei m-a învăluit cu miresme stinse, ziua în care ramurile împodobite de culoare străluceau în lumina soarelui iar frunzele cădeau una câte una, valsând parcă pe o melodie doar de ele auzită....ziua în care liniştea mi-a intrat în suflet risipindu-mi toate gândurile...ziua în care am înţeles cât de mult iubesc toamna...
chiar dacă lumina rece a reflectoarelor s-a stins, chiar dacă măştile s-au retras şi cortina nopţii a căzut, a rămas tăcerea apei, întunericul şi liniştea în care frumoasa Veneţie se odihneşte...
...despre pasiunea pentru fotografie a lui Ale, ştiu de multă vreme; ştiu de asemenea şi cât de mult l-a fascinat Serenissima Veneţie, oraşul dintre ape... ...imaginile surprinse în fotografiile lui te duc uşor, în lumea magică a oraşului canalelor şi al palatelor, în oraşul care te cucereşte cu misterul şi farmecul lui . "La Serenissima", e povestea în imagini a unei lumi unice care fascinează cu sobrietatea măştilor şi frumuseţea bijuteriilor purtate cu o desăvârşită eleganţă...
"La Serenissima"...apă, pământ, melancolie şi mister, linişte întreruptă de valurile care se lovesc din când în când de zidurile vechi, toate acestea se regăsesc în fotografiile lui ...
''Afară plouă ca şi toamna şi-i urât, Mă uit pe geam ca după tine, şi atât. În mine toate amintirile te-aşteaptă De-aceea mi-e privirea stranie şi dreaptă.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile Îmi amestecă pe carte toate rândurile Rămân uitându-mă pe geam ca după tine Şi tot aştept pe cineva de nu mai vine.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând În mine nu mai este nici un gând Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile; Mă împresoară chipul tău din toate părţïle...''
...ultimele zile de alint; ultima săptămână de septembrie, a început cu o dimineaţă întunecată, cu nori care acopereau ameninţător cerul; de la primele ore ale dimineţii se contura o zi cu ploaie, o zi de toamnă umedă şi rece, până când soarele tomnatic, a învins în lupta cu norii cenuşii îmbrăţişându-mă blând; încet, încet, apăsarea a început să se risipească, lăsând lumina şi căldura soarelui de toamnă să-mi intre în suflet cu blăndeţe, ca o mângâiere şi am simţit că asta e toamna de care m-am îndrăgostit, asta e toamna pe care o iubesc....toamna care mă ţine în braţe şi mă alintă ca o atingere de aripi, care-mi pune în suflet linişte şi bucurie, toamna care-mi lasă voaluri de ceaţă în par şi simfonie de culori în ochii...şi când simţi toate astea, strigi cu disperare "de ce pleci?" nu vreau să mă despart de nimic, nu vreau să mă despart de emoţia şi bucuria pe care toamna mi-o aduce cu norii de ceaţă şi cu simfonia de culori...vreau să rămână lângă mine, pentru că îmi face bine emoţia şi liniştea asta...dar, cu fiecare zi care trece îmi arată că va pleca departe de mine, lăsându-mă cu sufletul trist, cu ochii înlăcrimaţi şi cu mâinile goale...pleacă şi îmi ia toate florile, frunzele, păsările şi liniştea ce mi-o punea în suflet uneori năvalnic, alteori tandru ca o atingere uşoară de aripi de fluturi...
...toamna într-un oraş de la poalele dealului Feleacului; toamna din mijlocul unui septembrie trist, toamna pe care am văzut-o stând câteva nopţi în faţa unei ferestre larg deschise, cu privirea pierdută în tăcerea şi întunericul nopţii. Nopţi reci de septembrie, nopţi cu miros de toamnă, în care am aşteptat să treacă timpul cu pumnii strânşi, rugându-mă în gând şi numărând una câte una orele care se risipeau încet în nori de ceaţă; o ceaţă deasă care plutea peste copacii adormiţi iar din când în când, câte o luminiţă se vedea sclipind printre frunzele îngălbenite, o ceaţă deasă risipită încet de răsăritul soarelui de dincolo de deal care aducea linişte, multă linişte ce-mi intra în suflet ca o mângâiere chiar dacă ceaţa îmi învăluia cu încăpăţânare mintea cu gânduri, temeri şi întrebari la care nu mai vroiam să căut răspunsuri pentru că, mi-am promis să nu mai caut răspunsuri...
Acolo toamna a ajuns mai repede şi a aruncat peste frunzele copacilor încremeniţi de apăsarea ceţii şi a nopţilor prea lungi, superbele-i culori; acolo toamna îşi cântă simfonia de culori din înălţimea dealurilor împădurite până la florile întârziate din parcurile oraşului...acolo parcă auzi toamna cum îţi spune că: "soarele a ieşit să vă încălzească, acum s-a ascuns să vă înveselească, mâine va ieşi să vă liniştească..."
...de câteva zile cerul s-a acoperit de nori, de câteva zile ploaia a început să cadă rece şi tăcută fără tunete şi fulgere, obosită parcă după furtunile din zilele toride de vară; de câteva zile nopţile sunt mai răcoroase, de câteva zile arşiţa verii a rămas doar o amintire. E septembrie, prima zi de septembrie, prima zi de toamnă; o altă toamnă care a venit parcă mai repede ca altădată, o altă toamnă în care voaluri de ceaţă îmi acoperă faţa şi se agaţă în parul meu, lăsându-se grele peste umerii mei. O altă toamnă în care roua dimineţilor străluceşte în petalele trandafirilor iar pomii îşi aşteaptă obosiţi destinul, o altă toamnă în care sub ochii mei se va aşterne o altă simfonie de culori...o altă toamnă care m-a găsit singură, tristă, cu multe temeri, gânduri şi întrebări la care caut răspunsuri...
...o altă toamnă în care am învăţat din propriile experienţe că viaţa este grea, că avem obstacole de trecut, greutăţi şi probleme de rezolvat şi chiar dacă sunt o persoană care duce o permanentă luptă cu viaţa, pot să spun că mai sunt şi momente frumoase pe care le preţuiesc enorm şi chiar dacă nu au venit în cel mai potrivit moment al vieţii mele, vreau să mă bucur de fiecare clipă frumoasă care-mi umple ochii de lumină şi-mi pune pace şi linişte în suflet, vreau să mă bucur de cele mai mărunte şi mai banale lucruri care-mi aduc zâmbetul pe buze...
...şi chiar dacă mereu am fost o pesimistă şi mi-a fost frică să-mi doresc ceva sau să dau nume dorinţelor mele, o să strâng pumnii şi o să-mi promit că aceasta va fi ultima toamnă în care îmi voi mai pune întrebări şi în care voi căuta răspunsuri; aceasta va fi ultima toamnă în care o să-mi mai fie frică să dau nume dorinţelor mele, aceasta o să fie...o altă toamnă...
...stătea tăcut în miez de noapte, pe asfaltul încălzit de soarele arzător; nu avea putere să zboare, nu avea putere să mişte...el se mişca doar atunci când...
...atunci când o să ştii că sunt o femeie cu defecte şi capricii, o femeie care nu prea a avut noroc în viaţă, atunci când o să ştii că sunt o femeie pe care furtunile din viaţa ei au lovit-o şi au îngenuncheat-o de prea multe ori...atunci când o să ştii că sunt o femeie care iubeşte cu patimă ploile şi adoră marea, atunci când o să ştii toate astea, cheamă-mă...o să vin la tine cu sufletul deschis, o să te privesc în ochi şi o să-ţi spun: îmi pare rău...
...îţi aminteşti cum îţi spuneam că ochii tăi au culoarea mării dintr-o zi de vară? îţi aminteşti cum îţi spuneam că ai ascuns marea în ochii tăi şi că în faţa lor ai nisipul pe care valurile vin să moară? îţi aminteşti cum îmi spune-ai că valurile nu mor la mal...ele se sparg în tăcere şi vin altele, mai mari şi mai puternice...
...nu este pentru prima dată când "mă uimesc" întrebările celor mici; în mintea lor totul are o altă dimensiune şi poate pentru că în lumea lor totul pare posibil, caută răspunsuri. Îmi povestea un prieten care este acum la mare într-o altă ţară, cum Mario, un băieţel de şapte ani, privea marea şi nu înţelegea "de ce e apa aşa albastră"?...şi poate pentru că răspunsul nu a fost cel pe care el îl aştepta, mai vroia să ştie "unde e Dumnezeu, de unde a venit şi de ce nu face o magie să intre în desenele ben ten"...întrebări după întrebări la care nici nu şti cum să răspunzi mai bine, ca să-l faci să înţeleagă ceva; şi pentru că prietenul meu primea mesaje în timp ce-i erau puse aceste întrebări, Mario a luat telefonul, stătea cu el în mână şi aştepta mesajul în care să i se spună cum putea intra în desenele ben ten, întrebând nerăbdător "ce scrie, ce scrie, de ce nu ştie ?" ...
...nici eu nu cunosc răspunsurile la toate întrebările lui, nici eu nu ştiu cum se poate intra în desenele Ben Ten, ştiu doar că asta e lumea minunată a copilăriei, în care vrea Mario să intre...
"Fii atent la gândurile tale pentru că ele vor fi cuvinte. Fii atent la vorbele tale pentru că ele vor fi fapte. Fii atent la faptele tale pentru că ele vor fi obiceiuri. Fii atent la obiceiurile tale pentru că ele vor fi caracterul tău. Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău!"
"Ia-mă vântule cu tine şi mă du acolo sus, Unde-a cerului alee nu-i umbrită de apus... Pune-mi clipele pe frunte, una câte una, lin, Să-mi pot aminti de-o eră ce m-a găzduit puţin...
Cântă-mi iar balada vieţii, dar te rog s-o faci încet Poate doar aşa s-o şterge ultimul fir de regret... Ca nebunul adunat-am măreţii în pieptu-mi mic Dar în cea din urmă clipă, cu mine n-am luat nimic...
Astăzi văd ultima treaptă şi-o cărare printre ploi Ce-mi va derula destinul înainte şi-napoi. Par vitralii sparte-n ceaţă anii ce i-am colindat, Eu ţinut-am cu ei pasul, dar nu ştiu de-a meritat.
Nu-s bătrân, n-am fost vreodată, poate doar am obosit. Cineva de sus, se pare că atât mi-a hărăzit... Chiar de-i beznă pentru mine în palatul cu noroc, Vreme n-am să-mi plâng de milă, mă ridic şi-o iau din loc...
Greu la deal,dar nu vreau vale să aleg şi-apoi să strig Că-i de vină viaţa asta şi în suflet mi-este frig... Ia-mă vântule cu tine şi chiar nimeni nu va şti, Cât sperat-am ieri că mâine nu va fi ultima zi..."
"Te simt în fiecare vis ... mi-e teamă doar să mă trezesc ... Căci printre clipele reale nu am să pot să te găsesc Cărbuni încinşi îmi ard destinul şi-n marea ta am să mă sting Iubindu-te o veşnicie , fără să pot să te ating ...
Mă înfioară aşteptarea ... E mult mai grea decât credeam Şi mă sfărâmă o durere ştiind că nu pot să te am În vis ne-am tot iubit o vreme până când zorii au venit Iar soarele cu-a lui minune fără să vrea ne-a despărţit
O , dulce vis , să iei cu tine parfumul meu şi să nu-l uiţi Iar de - ţi va fi prea dor de mine , doar glasul vântului s-asculţi ... Te simt în fiecare noapte şi chiar de nu ne-am întâlnit Povestea noastră a fost scrisă .. .of , Doamne ! Cât ne-am mai iubit !"
"Am greşit c-am încercat sã te visez Şi chiar mã-ntreb de ce te mai pãstrez În gândul meu ? ... În fiecare noapte Ţi-aud ecoul în ascunse şoapte... Te pot ierta, dar nu pot în uitare Sã te ascund ... durerea-i mult prea mare ! Şi mã tot pierd în somnul ce mã iartã Cã bântui peste tot cu a mea soartã... Chiar am greşit cã n-am dorit sã pleci ? Mã urmãresc secundele prea reci În care aşteptam zãmbetul tãu Ca pe-o luminã a sufletului meu . Şi-am aşteptat, dar n-am gãsit în vis Nimic din ceea ce tu mi-ai promis ... Poate gresesc cã-ţi dau iertarea mea, Nici nu prea cred cã-ţi pas-acum de ea... Mã-ntreb şi-acum de ce te mai pãstrez În gândul meu şi încã te visez ... Greşeala mea a fost cã te-am crezut Şi poate de aceea te-am pierdut... Când fericirea ta va fi deplinã Îţi voi trimite o razã de luminã, Te va-mbrãca-n albastru infinit, Iar eu mã voi ierta cã te-am iubit..."
"De ce când te iubesc mă doare? De ce iubirea e amară? Mă-ntreb de ce amaru-mi arde speranţa de a-ţi fi măcar atât: o primăvară.
Mi-e teamă să iubesc, şti bine, Şi tot îmi spun că e târziu... Sunt între noi atât de multe ce ne despart de-aceea nu mai vreau să le mai ştiu.
Singurătatea urlă-n mine şi-mi umple gândul de fiori Mi-e teamă să te chem aproape, n-aş suporta ca să te pierd atunci de două ori...
Şi număr paşii pân' la tine, mă-ncurc şi-o iau de la-nceput... Urăsc deşertul dintre noi că m-a făcut să te iubesc atât de mult cum n-aş fi vrut... De ce în dragoste -i durere? oare distanţa e de vină? De ce nu merg spre fericire, şi pierd iubirea care-mi deschide drumul către lumină?"
"Am să te caut zi şi noapte în orice colţ al minţii mele Şi-am să te strig ca niciodată, chiar dacă ştiu că-i în zadar... Voi număra tristeţi şi şoapte prin amintiri rebele, Ca nişte trenuri prea grăbite ce-opresc în gări şi-apoi dispar.
Voi rãscoli profund oceanul ce mã-nconjoarã cu tristeţe, Şi-am sã te strig ca pe-o durere ce-mi roade sufletul pustiu, Sperând cã poate-mi va rãspunde a ta strãinã frumuseţe Ce n-am gãsit-o niciodatã oricât de mult am vrut s-o ştiu.
Voi face pat din alge triste pe fundul mãrii prea albastre, Şi-mi voi culca prea obositã fiinţa ce te-a tot strigat... Voi aştepta s-ascult ecoul din vremea fericirii noastre, Voi cãuta din zi în noapte o inimã ce m-a uitat ...
Şi de va fi sã plângã munţii cã i-am mutat mai sus spre stele, Voi face drum pâna la soare şi am sã-i pun în locul lui.. De te voi pierde-n zi sau noapte prin orice colţ al mintii mele, Am sã te caut iar, iubite... Iubitul meu , şi-al nu stiu cui..."
să-ţi dorm o clipă în braţe Şi capu-mi să-ţi cadă pe piept, Să-nchid mult prea grelele-mi pleoape, Să nu-mi pese că totu-i nedrept. Să ne plouă cu rouă de zărzări, Şi s-avem părul moale şi ud Să ne-atingem tăcerea cu mâna, Să zâmbim în mireasma de nuc, Să te naşti înc-o dată cu mine, Să ne naştem pe rând amândoi, Să respir lângă tine, prin tine Să exişti pentru mine, în doi, Să uităm pentru o clipă destinul, Să trăim numai ziua de azi, S-aruncăm mai departe trecutul, Să trăim pentru ziua de azi!
...atunci când simpla prezenţă a celuilalt - nimic altceva - atunci când simplu fapt că celălalt există este suficient pentru a fi liniştit, atunci când simţim că ceva înfloreşte undeva în interiorul fiinţei noastre, atunci suntem îndrăgostiţi...iar atunci putem trece peste toate dificultăţile pe care le va crea realitatea...
...să-ţi dea Domnul puterea de a schimba lucrurile pe care le poţi schimba, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le poţi schimba şi înţelepciunea de a le deosebi; să descoperi fericirea şi liniştea într-o lume tot mai greu de înţeles şi să te bucuri în fiecare zi de frumuseţea ce te înconjoară. Totul să fie aşa cum tu îţi doreşti să fie; în gândurile tale să fie pace şi linişte ca să-ţi călăuzească paşii şi să-ţi învingă toate temerile...
...cineva îmi spunea odată, că "sunt dependentă de muzică"; şi avea dreptate să spună asta...da, îmi place muzica şi-mi place să "mă ascult" uneori în versurile melodiilor...
..."dacă ar fi posibil aş cuceri un curcubeu doar pentru tine, pentru a-i împărţi împreună cu tine frumuseţea. Din momentele mele de singurătate aş construi un munte care să-ţi aparţină, un colţ onest în care să fi singură. Dacă aş putea să-ţi adun în mâinile mele toate problemele, aş face-o, pentru a le arunca în ocean. Dar toate astea îmi sunt imposibil de realizat; nu pot nici să construiesc munţi nici să câştig curcubee...lasă-mă să fiu ceea ce ştiu cel mai bine, un prieten care va fi totdeauna aici pentru tine"...
...'' în ziua în care mă vezi bătrân deşi eu nu sunt încă, ai răbdare şi încearcă să mă înţelegi. Dacă mă murdăresc atunci când mănânc, dacă nu pot să mă îmbrac...ai răbdare. Aminteşte-ţi orele ce le-am petrecut învăţându-te pe tine să faci aceste lucruri. Dacă atunci când vorbesc cu tine repet acelaşi lucru de o mie de ori...nu mă întrerupe...ascultă-mă; când tu erai mic, eu trebuia să-ţi citesc de o mie de ori aceaşi povestire până tu adormeai. Când nu vreau să fac duş, nu mă ruşina şi nu mă cicăli...aminteşte-ţi cum trebuia să inventez mii de motive ca să te fac să te speli. Când vezi ignoranţa mea în tehnologiile noi...dă-mi timpul necesar pentru a mă familiariza şi nu mă privi cu un zâmbet batjocoritor; eu te-am învăţat cum să faci multe lucruri...să mănânci frumos, să te îmbraci frumos...să înfrunţi viaţa. Când la un moment dat îmi pierd memoria sau firul într-o conversaţie...lasă-mi timp să-mi amintesc şi dacă nu-mi aduc aminte, nu te enerva...pentru că cel mai important lucru nu este conversaţia noastră ci faptul de a fi împreună şi a vorbi unu cu altu. Când picioarele-mi obosesc nu mă lăsa să umblu...dă-mi mâna...la fel am făcut şi eu când tu făceai primii paşi...
...şi când într-o zi îţi voi spune că nu mai vreau să trăiesc, că vreau să mor...nu te mânia...într-o zi vei înţelege... încearcă să înţelegi că perioada asta din viaţa mea nu este trăire...ci supravieţuire. Într-o zi, vei descoperi că în ciuda greşelilor mele, totdeauna am dorit cel mai bun lucru pentru tine şi că am încercat să pregătesc calea pentru tine. Nu trebuie să fi trist, mânios, nici nu te simţi neputincios văzându-mă lângă tine...când eşti lângă mine, încearcă să mă înţelegi şi să mă ajuţi cum am facut-o şi eu când tu începeai viaţa...ajută-mă să umblu, ajută-mă să-mi sfârşesc calea cu dragoste şi cu răbdare. Eu te voi răsplăti cu un zâmbet şi cu o dragoste imensă pe care am avut-o faţă de tine întotdeauna."
Sunt câteva ore ale serii Când păsările se rotesc ameţitor Parcă-ntr-un vechi dans al ploii. Atunci, Soarele mai priveşte încă odată pământul Căutându-şi încet asfinţitul.
O linişte grea mă apasă Într-o misterioasă tăcere... Mi-e frică de ploaia ce vine, De stropii ce vor să lovească în mine. Mi-e frică de fulgerul ce aprinde tot cerul Şi care dezleagă-ntr-o clipă misterul. Mi-e frică când nori negrii se-adună Şi o să fie la noapte furtună.
...de câteva zile au început ploile; îmi place când plouă. Îmi place să stau în ploaie să simt stropii cum se lovesc de mine; îmi place "să ascult" ploaia şi să-i simt mirosul...pentru că, da, acum ploaia are miros de primăvară; uneori plouă încet, trist, "în tăcere", cu stropi mici...asta e ploaia care-mi pune în suflet tristeţea şi tăcerea ei...uneori plouă sălbatic, cu stropi mari şi grei care mă lovesc cu putere; este ploaia care mă face să simt că "Iubesc cu patimă ploile..înnebunitele ploi"...uneori natura se dezlănţuie, natura strigă la noi ce răi suntem şi în câteva minute cerul se acoperă de nori negri, vântul bate cu putere şi distruge tot ce-i stă în cale, fulgerele încep unu câte unu să taie cerul şi să lumineze ameninţător, tunetele lovesc asurzitor iar ploaia cade în rafale ca o avalanşă de stropi grei...astea sunt ploile de care mi-e frică, ploile în care auzi natura care strigă la noi ce răi suntem...
...de câteva zile au înflorit salcâmii şi nu poţi să treci indiferent pe lângă frumuseţea asta fără să simţi cum mirosul dulce al florilor îţi intră încet, în suflet ca o întrebare: "şi tu vrei să fiu cuminte" ?....
vin ploile iubite şi nu mai pot s-ajung la tine... vor plânge pentru mine norii, când vântul rău va scutura salcâmii ce-au înflorit la geamul meu;
şi noaptea va acoperi pamântul când cerul se va înnoura, ne vom iubi în mare taină şi fulgerele ne vor lumina... apoi, târziu vom adormi îmbrăţişati de ploaie şi de nori uitaţi...
din multele mesaje primite pe email, unul mi-a atras atenţia în mod deosebit; citindu-l am văzut cât adevăr este în fiecare frază scrisă şi pentru că m-am "regăsit" în fiecare rând, am ales să-l postez...
"...să fii femeie înseamnă să fii într-o continuă dilemă şi într-o continuă încercare de a mulţumi un celălalt care de obicei este foarte greu de mulţumit, dar mai ales de a te mulţumi pe tine însăţi, ceea ce este de-a dreptul imposibil. Să te dai fără să laşi impresia că te-ai vinde, să ceri fără să laşi impresia că cerşeşti, să furi atunci când ştii că altfel nu ai obţine, să alungi pentru a nu fi alungată, să părăseşti pentru a nu fi folosită.
Să fii femeie înseamnă să înveţi să fii arogantă în suferinţă, să ştii să răneşti pentru a-ţi reaminti că o poti face, să te răzbuni şi să îţi pară rău, să ai dreptate şi să îţi pară rău de asta pentru că cele mai teribile temeri ţi se adeveresc, să ai adevărul în mână şi să îl bagi în buzunar, să îl ascunzi într-un sertar minţindu-te că aşa nu o sa mai doară. Să fii femeie înseamnă să înveţi în mod continuu cum să te faci iubită şi cum să păstrezi o chestie pe care nici măcar nu ştii dacă ai avut-o vreodată, să fii rea pentru că bună ai fi plictisitoare...să fi femeie înseamnă să zâmbeşti frumos când inima sau sufletul mai au puţin şi se destramă, să dai cu fard peste durere şi să o faci carismatică, să vorbeşti şi să asculţi când tu ai prefera să te faci mică şi să te ascunzi, să ai puterea de a te întoarce la timp, cât încă mai ai şanse să fii primită.
Să fii femeie înseamnă să zâmbeşti sfidător acelor ceasornicului care îţi măsoară trecerea, să spargi bariere şi prejudecăţi, să te prefaci că nu înţelegi aroganţele, să naşti copii care o sa te părăsească. Să fii o doamnă, o amantă, o mamă, un copil, o fiica, o scorpie, orice este cazul pentru a simţi că eşti femeie. Să fii femeie înseamnă să ai răbdarea de a strânge secunde de-a lungul anilor pentru ca mai târziu să le rememorezi şi să le retrăieşti pentru a te simţi cât de cât împlinită, să ai o scuză pentru toţi anii în care ai dat şi ai dat până când ţie nu ţi-a rămas nimic.
Să fii femeie înseamnă să găseşti mereu scuze tuturor, mai puţin ţie, să săruţi buze grăbite, să mângâi mâini care nu mai au răbdare să le strângă pe ale tale, să veghezi un somn care nu mai adăposteşte vise în care personajul principal eşti tu. Să fii femeie înseamnă să ai tăria de a accepta că pentru tine timpul trece mult mai repede, că tot ceea ce îţi rămâne este de fapt ceea ce ai fost cândva.
Să fii femeie înseamnă să fii sexy şi să îţi placă, să fii crudă pentru a fi senzuală, să fii voluptoasă în durere şi copilăroasă în râs; puternică, fragilă, alintată, fermă, înţeleaptă, prostuţă, uşuratică, carismatică, serioasă după caz. La un moment dat însă, toate aceste flashuri se amestecă, toate aceste măşti se împrăştie şi nu mai ai nevoie de ele pentru că nu te mai ajută la nimic şi nu îţi mai folosesc. Iar în acel moment rămâi cu tine. Fumezi o ţigară, laşi gândul să aiureze liber şi nestingherit şi îţi dai seama ce obositor e să fii femeie, ce inutil este să încerci şi să obţii o imagine pe care ai construit-o cu atâta perseverenţă.
Femeia pe care ai clădit-o se uită la tine şi tu nu o mai recunoşti. Nu o mai vrei. Pentru un moment, unul scurt nu o mai vrei. Pentru un moment vrei doar sa fii om. Dar momentul trece şi stingi ţigara grăbită...nu ai timp de regrete sau de întrebări. Timpul trece, iar înaintea ta se deschide, inevitabil, o viaţă de femeie..."
...primăvara îşi cântă "somfonia"de flori şi de culoare şi face în fiecare zi un mic pas spre sufletul meu în care încearcă încet, încet să-şi facă loc chiar dacă mi-e plin cu temeri, gânduri şi doar câteva dorinţe şi speranţe...o primăvară care nu va mai fi pentru mine niciodată ca înainte, o primăvară în care simt cum mă dor toate încercările pe care viaţa mi le-a dat. Mă gândesc ce mult mi-aş fi dorit să am putere să opresc timpul în loc; să-l opresc la vremea în care nu mă durea fiecare oră pe care o pierd, la vremea în care nu mi era frică să aştept, la vremea în care puteam să dau totul fără să cer ceva în schimb, dar...acel timp nu am putut , nu am ştiut să-l opresc şi au rămas doar aşteptări care dor şi vreau să nu mă mai gândesc la nimic să închid toate dorinţele şi speranţele în mine şi să accept că m-am minţit când mi-am spus că mai este timp pentru mine...e vremea să accept că "nu mai am timp", e vremea în care trebuie să înţeleg asta, să accept că am aşteptat atâţia ani ceva ce nu avea să apară niciodată, pentru că niciodată nu mi-au fost auzite gândurile, niciodată nu mi-au fost auzite dorinţele din primăverile în care simfonia de flori şi de culoare îmi umplea sufletul...
...ai spus că valurile nu vin să moară la mal...ai spus că ele vin să doarmă, să se odihnească, să prindă forţe noi ca să vină mai mari şi mai puternice...
...ar fi trebuit să scriu în prima postare din acest an, despre cea mai tristă şi durerosă "încercare" la care viaţa m-a pus din nou; parcă sunt prinsă într-un carusel care se învârte cu mine, amintindu-mi iar şi iar cât de repede ţi se poate schimba viaţa ...ştiam asta de ceva vreme, pentru că am simţit oră de oră, zi de zi această schimbare...nu mai aveam nevoie de nimic ca să înţeleg asta...dar, pentru că nu te poţi împotrivi destinului, îl accepţi, strângi din dinţi şi te înarmezi cu putere şi cu răbdare pentru războil pe care trebuie să-l duci...
Începutul meu de an e foarte urât şi foarte greu şi aşa o să fie multă vreme de acum înainte...am început noul an cu durere, tristeţe şi multe temeri dar am ales să mă "ascund" după două postări cu melodii foarte speciale pentru mine pentru că nu am vrut, pentru că nu am putut să vorbesc despre asta...dar cea mai iubită dintre pământeni a avut putere să spună cât de crunt e să realizezi cum ţi se schimbă întreaga viaţă în doar câteva ore şi cât de crunt e " sa iti dai seama ca tot ce poti sa faci este sa te adaptezi schimbarilor fara sa cracnesti, fara sa ai ceva de spus, fara sa ti se ceara parerea. Iti doresti tu sa iti schimbi viata? Iti doresti tu sa devii o mica mimoza? Iti doresti tu sa fii atenta la orice schimbare, cat de mica in corpul tau? Iti doresti sa fii intr-o anumita masura dependenta de unii si de altii? Nu m-a intrebat nimeni daca imi doresc lucrurile astea. Pur si simplu mi-au fost servite pe o tava, urata si amara tava, si pe care nu am avut nici o sansa sa o refuz. Astfel incat m-am adaptat. Voi, cei care imi sunteti aproape, stiti foarte bine despre ce vorbesc. Iar cei care nu stiti, probabil veti afla cu timpul.
Poate ca e cazul sa va pun pe toti in garda. Va fi lung drumul, va fi greu si urat, iar eu nu voi fi cea mai placuta companie intotdeauna. Vreau doar sa stiti ca sunt tot eu, ca nu mi-am dorit asta si ca urasc din tot sufletul ce mi se intampla, si vreau sa stiti ca la final, totul va fi bine. Ma vor ierta Hi-Q ca i-am citat fara sa cer voie :))
Si ca sa inchei intr-o nota pozitiva, va anunt pe toti ca prostia asta nu si-a gasit cu cine sa se puna! We ride, Rohirrim, we ride for a dreadful battle, we ride for the battle of our lives!"
...am postat tot ce ea a avut putere să spună şi sunt sigură că o să reuşească pentru că e o luptătoare, o învingătoare şi eu o voi ajuta să câştige bătălie cu bătălie până la marea victorie...
...uneori, te întrebi cum poate iubi un om? cu teamă, cu patimă sau...necondiţionat; poate dintre toate iubirile, cea mai puternică este asta...când simţi că dai totul din tine, că iubeşti fără să cântăreşti cât dai şi cât primeşti în schimb...iubirea necondiţionată, te umple, te înalţă, te face să pierzi noţiunea timpului şi a spaţiului...te face puternic să poţi trece orice obstacol...
..."eşti ceea ce este cea mai adâncă dorinţă de-a ta.
aşa cum îţi este dorinţa, aşa îţi este şi voinţa.
aşa cum îţi este voinţa, aşa îţi este şi fapta.
precum îţi este fapta, aşa îţi este şi destinul..."
...mai sunt câteva ore şi va trece şi anul acesta..încă un an din viaţa noastră, încă un an din viaţa mea...o să vină un nou an, un an pe care îmi doresc să-l încep cu alte planuri, cu alte vise, cu alte speranţe şi dorinţe chiar dacă privind în urmă îmi dau seama că nu multe din planurile sau visele mele sau împlinit; anul care a trecut nu a fost atât de bun pe cât mi l-am dorit; multe din planurile mele au eşuat şi multe dorinţe mi-au fost amânate. Uneori, chiar mi-am pierdut speranţa şi încrederea că se va schimba ceva şi mă gândesc în aceste ultime ore ale anului 2009, dacă mai are rost să-mi fac planuri sau să-mi mai pun vreo dorinţă, doar pentru că "aşa e obiceiul, să-ţi faci planuri în prag de an nou"...dar...cu toate neîmplinirile şi eşecurile mele, îmi fac totuşi alte planuri, îmi pun alte speranţe şi alte dorinţe pentru un noul an...
...şi-n ultimele ore ale acestui an, nu pot să nu mă gândesc la toţi prietenii mai vechi sau mai noi, care mi-au transmis urări de bine pentru noul an; au fost multe mesaje, multe urări, dar dintre toate una singură mi-a atins sufletul prin simplitatea cuvintelor scrise...am simţit sinceritatea vorbelor scrise, dorinţa de a-mi transmite prin cuvinte simple urările pe care le-a avut în gând în acel moment...
(30-Dec-09 20:13:08): tot ce a fost rau (30-Dec-09 20:13:14): sa ramana in anul asta (30-Dec-09 20:13:18): si ce e bun (30-Dec-09 20:13:23): sa vina in urmatorul (30-Dec-09 20:13:28): asta iti doresc (30-Dec-09 20:14:30): Dzeu sa te insoteasca
...şi după ce am citit aceste urări mi-am amintit cât de adevărat este că "oamenii s-ar putea să nu-şi amintească exact ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar întotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă"...pentru că în acele clipe m-am simţit minunat la gândul că undeva în lumea asta mare, mai sunt oameni care pot prin cuvinte simple să-ţi ajungă în cel mai adânc loc al sufletului ...şi pentru că au mai rămas câteva ore din acesat an 2009, mai am timp să privesc în urmă cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă...iar pentru că toţi urează celor dragi cuvinte de iubire, vă spun şi eu un an mai bun şi plin de bucurie...
...a trecut sărbătoarea Crăciunului, a trecut emoţia şi bucuria pe care o simţi atunci când îţi pregăteşti casa de sărbătoare, a trecut magia adusă de colinde şi bradul împodobit; am iubit întotdeauna sărbătorile de iarnă, doar că a fost o vreme în care am uitat cum e să fi prins de emoţia şi magia Crăciunului...şi cum în acest an, a nins ca în poveste, zilele acelea au fost minunate, au fost speciale, pentru că au adus cu ele şi o stare de linişte sufletească care m-a făcut să mă simt împăcată şi să mă bucur de cel mai frumos Crăciun din ultimii ani. Sărbătorile acestea au fost frumoase pentru că nu am fost singură, pentru că am împodobit bradul cu cea mai iubită dintre pamânteni şi am avut prieteni aproape...îmi doream să mă bucur cât mai mult de ceea ce simt...sufletul meu se înălţa, mă bucuram de linişte şi pace sufletească...şi mi-am dat seama că asta e cea ce contează...să fim împăcaţi cu noi, cu cei din jurul nostru, pentru că doar atunci vom reuşi să dăm şi celor din jurul nostru iubire din toată inima...pentru că Moş Crăciun vine o dată pe an, dar pentru celelalte zile din an, miracolul suntem chiar noi...
..."povestea e departe, cât de frumos a fost, ninsoarea ne desparte"...e noaptea în care dorinţele noastre sunt mai aproape ca niciodată de împlinire, e noaptea magică în care am pus speranţe şi vise în steaua din vărful bradului, e noaptea în care colindul îmi pare şoptit de îngeri şi-adus în casă de mici colindători...şi chiar dacă cu trecerea anilor misterul s-a mai risipit, mai simt acea nerăbdare şi emoţie puternică lângă bradul gătit de sărbătoare...
...de câteva zile ninge peste oraş...încă o iarnă în care "ninge în absenţa ta" şi "parcă tot pământul e-nvelit de cer" şi după ce zăpada s-a aşternut, aş "săpa tunel" şi-aş "reface lumea cum a fost cândva", pentru că aşa a nins întotdeauna în prag de sărbătoare, a nins aşa cum mi-am dorit...în vreme de colind...
...de câteva săptămâni au început să se audă colinde; aceleaşi colinde pe care le-am mai cântat, aceleaşi colinde pe care le-am învăţat de la mama, dar care în fiecare an îmi intră în suflet cu o stare de linişte, cu o stare de bine...e vremea colindelor, vremea în care magia sărbătorilor care se apropie ne face să uităm de toate tristeţile, de toate grijile şi necazurile vieţii...e vremea în care primim colindul să ne înalţe sufletul...e vremea în care vreau să uit de toate durerile, de toate visele neîmplinite...şi după atâţia ani în care L-am ţinut departe, după atâţia ani de rătăcire, îngenunchez, îmi ridic ochii spre cer şi-L rog să-mi umple sufletul cu pace şi linişte...pentru că e vremea colindelor, vremea în care mirosul de cozonac îmi umple casa şi bradul cu "cetina tot verde" aşteaptă să-l îmbrac de sărbătoare, iar în vârf, sus, cât mai sus, să fie steaua magică în care o să-mi pun şi în acest an, alte vise, alte speranţe, alte dorinţe, pentru că...e vreme de colind... e vremea să dăruim din suflet şi să aducem zâmbete pe feţele celor dragi...
Doesn't mean anything to me Come Show me the meaning of complete Where Did our love go wrong Once we were so strong How can I go on?
When you told me you loved me Did you know it would take me the rest of my life to get over the feeling of knowing A dream didn't turn out right When you let me believe that you weren't complete Without me by your side how could I know That you would go That you would run Baby, I thought you were the one
Why Can't I just leave it all behind I Felt passion so bright that I was blind Then Something made me weak Talking in my sleep Baby, I'm in so deep and you know I believed
When you told me you loved me Did you know it would take me the rest of my life to get over the feeling of knowing A dream didn't turn out right When you let me believe that you weren't complete Without me by your side how could I know That you would go That you would run Baby, I thought you were the one
Your lips Your face Something that time just can't erase Find my heart Could break All over again
When you told me you loved me Did you know it would take me the rest of my life to get over the feeling of knowing A dream didn't turn out right When you let me believe that you weren't complete Without me by your sïde how could I know That you would go That you would run Baby, I thought you were the one
...ashes and snow...o lume în care respirăm odată cu animalele, o lume în care fotograful şi regizorul canadian Gregory Colbert ne duce încet, o lume în care zburăm odată cu păsările fascinaţi de graţia miscărilor, o lume din adâncurile mării în care visăm să găsim pacea şi liniştea sufletului nostru...un loc în care realitatea are o altă dimensiune şi nu contează ceea ce este scris într-o pagină...contează doar ceea ce este scris într-o inimă pentru că-mi este dor să nu-mi mai fie dor de tine...
Feather to fire, fire to blood, blood to bone, bone to marrow, marrow to ashes, ashes to snow.
The whales do not sing because they have an answer. They sing because they have a song. What matters is not what is written on a page, what matters is what is written in the heart. So burn the letters and lay their ashes on the snow, at the river’s edge. When spring comes and the snow melts and the river rises, return to the banks of the river and reread my letters with your eyes closed. Let the words and the images wash over your body like waves.
Reread the letter with your hand cupped over your ear.
Listen to the songs of Eden page after page after page.
...mă întreb de multe ori de ce nu facem ceea ce ne dorim sau de ce facem ceea ce nu ne dorim; cred că întrebarea asta o avem toţi în minte, e ca un gând bine ascuns pe care nu avem niciodată curajul să-l spunem cu voce tare...
...mie, mi-a plăcut întotdeauna să fac ceea ce-mi doresc, deşi de multă vreme nu am mai reuşit să-mi duc la împlinire toate dorinţele, îmi place să mă plimb primăvara pe sub pomii înfloriţi şi să las ninsoarea de petale ce cade la cea mai mică adiere de vânt să-mi acopere părul, umerii şi mâinile...îmi place să mă dau cu leagănul din parcul copiilor chiar dacă lumea se uită mirată la mine, îmi place să mă "pierd" prin labirint şi să strig de bucurie de câte ori reuşesc să ajung prima la ieşire...îmi place să mănânc vată pe băţ cu degetele...îmi place să umblu prin ploaie fără umbrelă şi să simt mirosul ploii, pentru că ploaia are miros de vară şi miros de toamnă, îmi place să mă plimb printre frunzele uscate şi să mă învălui în voalurile de ceaţă ale dimineţilor de toamnă...îmi place să mă plimb când ninge tare şi să prind fulgii, îmi place să mă întind în zăpada albă şi pufoasă şi să fac "îngeraşi".... dar de cele mai multe ori îmi dau seama că a mai trecut încă o zi din viaţa mea fără să fi făcut ceva din toate astea...apoi, mă gândesc că mâine este o nouă zi, o altă zi în care le voi putea face pe toate, mă gândesc că mâine nu voi mai lăsa nimic din toate astea nefăcut...doar că până mâine uit de toate dorinţele mele sau acel mâine uită să mai vină...
...sunt momente în viaţă, când nu ai destule cuvinte să spui tot ce-ţi doreşti celor dragi, sau mai rău...să "nu mai ai timp" să o faci...am în gând atât de multe cuvinte pe care ar trebui să le spun...aş vrea să-i spun cât mi-e de dor ca privirea ei să-mi mângâie sufletul cu dragoste şi să-i simt mâna pe umeri, aş vrea ca ochii ei albaştri să mă privească cu blândeţe, să-i ascult sfaturile pe care mi le dădea de atâtea ori....aş vrea să-i aud vocea când mă întreba la telefon ''da, aici ce trebuie..?" ...mi-e dor de părul ei alb şi de parfumul ei, mi-e dor de blândeţea sufletului ei...mi-e dor de mirosul de cozonac copt şi de brăduleţul pe care-l împodobea de câţiva ani singură în ajun de Crăciun, aşteptâdu-mă să vin şi să pun printre globuri şi beteală, beculeţe albastre - pentru că asta era culoarea ei preferată....
...mi-e dor de toate zilele în care deschidea încet uşa biroului meu şi zâmbind mă întreba dacă şi-a asortat bine hainele...mi-e dor să mă strângă în braţe şi să-mi sărute fruntea, alintându- mă aşa cum numai ea ştia să o facă...mi-e dor să o am alături, să-i sărut mâna, să-i cer iertare pentru toate greşelile şi pentru toate supărările pe care i le-am făcut, să-i cer iertare pentru toate lacrimile pe care le-a vărsat pentru mine şi cu mine....mi-e dor şi am atâta nevoie să-mi dea putere să pot merge mai departe şi să creadă în mine atunci când eu nu mai cred...
...mi-e dor să-i spun cât o iubesc şi să-i mulţumesc pentru că astăzi sunt ceea ce sunt, datorită ei...
...aş fi vrut să mai am timp şi curaj să spun toate gândurile mele, pentru că am atât de multe gânduri adunate în cuvinte nespuse...pentru că m-am gândit mult la tine în toate noptile răcoroase de toamnă, m-am gândit ce mult mi-aş fi dorit să mă iubeşti aşa cum eu iubesc toamna...mă gândesc la tine şi la dorinţa mea de a te atinge aşa cum vântul atinge frunzele ruginii...mă întreb dacă tu simţi că mă gândesc la tine şi dacă şti cât de mult mi-ar plăcea să mă trezesc lângă tine, să-ţi simt răsuflarea în dimineţile răcoroase de toamnă...
...mă gândesc câte aş vrea să-ţi spun...să-ţi spun că pot iubi aşa cum nu am făcut-o niciodată, să-ţi spun cât de mult îmi place să mă plimb prin frunzele uscate adunate de vânt la marginea aleilor din parc, să-ţi spun cât de mult iubesc marea cu valurile care vin să moară la ţărm şi cât de mult iubesc ploile din zilele toride de vară...să-ţi spun, ce mult mi-ar plăcea ca tu să ai curaj să mă asculţi şi eu să mai am timp să te înţeleg...pentru că îmi doresc să fiu cu tine...sau, poate îmi doresc un răspuns...poate vreau să mă trezeşti din visare şi să mă salvezi din golul în care alunec în fiecare noapte puţin câte puţin...şi dacă mi-ai cere să plec, aş vrea ca tu să mă cauţi, pentru că tu o să mă găseşti după mirosul de scorţişoară al parfumului meu şi după gândurile mele...sau poate eu îţi voi cere să pleci, ca să poţi fi fericit dacă vei reuşi să mă uiţi...
...noaptea e mai lungă şi mai tristă ca niciodată, poate fiindcă am înţeles cât am greşit atunci când am crezut că mă poţi iubi sau că te pot iubi...încă o dezamăgire..şi nu pot să nu mă întreb, la ce mă aşteptam?...nici unul din noi nu avea aşteptări de la această iubire...poate doar eu speram....dar, e prea târziu pentru o nouă iubire, e prea târziu să cred că mâine ar putea să fie altceva decât ...o nouă zi sau...o altă zi pentru noi ???...şi adorm cu tine în gând, dorindu-mi ca şi tu să mă ai în toate gândurile tale...iar când ne trezim să ne purtăm în gând chiar dacă totul a venit prea târziu...prea târziu pentru mine...
... prima zi din noiembrie a fost înnourată şi răcoroasă; minus trei grade la orele amiezii, o atmosferă bacoviană în toată splendoarea ei, care a fost schimbată pentru câteva minute de apariţia surpinzătoare a unor "îngeri"...da, am scris bine, îngeri; cinci tinere îmbrăcate în rochii lungi din saten alb, cu aripioare în formă de inimă şi care purtau fiecare câte un cosuleţ alb frumos decorat, opreau trecătorii cu un zâmbet angelic întrebându-i "vrei să te strângă în braţe un înger?"...
Am zâmbit; mi-a plăcut apariţia lor spontană, veselia şi felul în care se apropiau de oameni în ciuda frigului de afară; când am ajuns lângă ele, aud din nou întrebarea "vrei să te strângă în braţe un înger?"....am stat o clipă, le-am privit şi "îngerul" din faţa mea şi-a deschis larg braţele pentru îmbrăţişare, apoi mi-a întins coşuleţul să iau un mesaj de la îngeri....am intrat în jocul lor şi după îmbrăţişare am luat un bileţel care avea următorul mesaj: "atunci când le cerem ajutorul, îngerii sunt mereu alături de noi, în strânsă legătură cu gândurile noastre...ei sunt întotdeauna gata să ne ajute în tot ce facem bun, ei sunt plini de iubire şi ne vor răspunde mereu, aducând gânduri divine atunci când le cerem sprijinul. Ei trezesc în noi speranţe , ei sunt peste tot cu noi şi ne ţin mereu de mână; Dumnezeu este permanent şi total prezent în fiecare stare de iubire a noastră, chiar şi atunci când noi nu ne dăm seama de aceasta"...atunci am înţeles ce înseamnă când te strânge un înger în braţe...
...pentru ultima zi din octombrie, am ales să merg la un spectacol..."Anotimpurile mele Vara - Toamna, un spectacol de muzică şi poezie cu Tudor Gheorghe; recunosc că nu sunt o fană a acestui artist, dar auzind despre noul proiect privind spectacolele, m-am gândit că trebuie văzut ce poate să iasă dintr-un amestec de cor, orchestră simfonică şi poezie.
Încă de la primele acorduri ale viorilor, am simţit că am făcut cea mai bună alegere. Cele două ore de spectacol au fost extraordinare; versurile unor mari poeţi români puse pe o orchestraţie de excepţie, au făcut din spectacol un adevărat regal de muzică şi poezie...
...am mai scris în posturile mele mai vechi, despre calendarul care arată cu o precizie enervantă trecerea timpului, calendarul pe care trebuie să-l privim zilnic fiindcă suntem mai tot timpul contra cronometru şi vrei nu vrei, trebuie să-ţi arunci ochii peste el pentru că sunt termene, scadenţe, zile aniversare sau zile importante pentru cineva drag din viaţa noastră şi atunci îţi dai seama cu o uşoară părere de rău, că a mai trecut o lună din acest an, încă o lună din viaţa noastră...ce ritm infernal a prins timpul; mai sunt câteva săptămâni până la sfârşitul anului şi nu poţi decât să-ţi spui...se mai duce un an.
Cât de repede a trecut...prea repede... ameţitor de repede şi poate nu este târziu pentru o ultimă recapitulare a ceea ce am reuşit sau nu am reuşit să facem. Mai sunt câteva săptămâni din acest an; săptămâni în care putem încerca să recuperăm câte ceva din ceea ce nu am reuşit să facem în tot timpul anului...mai sunt câteva săptămâni până la sfârşit, când vom trage din nou linia peste tot ce nu am reuşit să facem sau poate vom reuşi să tragem linia după realizări, împliniri...sau doar vom trage pur şi simplu o linie peste încă un an...
''Sub miile de frunze de castani Ce au cãzut pe-aleile pierdute, Simt paşii tãi pierduţi, trişti printre ani, Plini de-amintiri de care mi-a fost dor... Prea multe clipe dragi ascunde timpul Ce-a-nchis în el iubirile trecute, Pãstrez numai ce-a fost frumos în minte Şi cu aripi de înger mã înalţ şi zbor... Castanii-au plâns cu frunze înroşite În parcul ce-a pãstrat povestea noastrã... Pãşesc cu teamã-n clipe -mbãtrânite Şi mã aşez pe-o bancã sã respir. Parfumul tãu îmi dã şi azi târcoale, Iar ochii tãi nãscuţi din marea-albastrã, Trimit un zâmbet cald sã îmi aline Tristeţea ce m-aruncã în delir.''
...într-o zi de sfârşit de septembrie când zilele încep să fie mai scurte, când soarele încă te alintă cu raze mai blânde şi parcă obosite după vara toridă care a fost, într-o zi de toamnă superbă cu miros de iarbă uscată şi frunze care încep să-şi schimbe culoarea, am întâlnit-o pe femeia care avea să-mi povestească cea mai frumoasă şi mai dragă amintire a ei, cea mai intensă şi fulgerătoare poveste de dragoste; este o doamnă uşor trecută de cincizeci de ani dar cu sufletul plin de amintiri dragi...iar după ce i-am privit ochii şi după primele discuţii cu ea, mi-am dat seama de frumuseţea sufletului ei şi mai ales, de inima ei mare. Când a început să vorbească, i-am văzut ochii umezi şi o lacrimă îi strălucea sub gene...am întrebat-o dacă nu îi face rău să-şi amintească de acele vremuri... dar, încet a început să povestească...
...totul s-a întâmplat cu mulţi, mulţi ani în urmă când la locul de muncă am fost anunţată că voi avea un nou om în echipa mea de lucru, un tip care şi-a depus actele pentru plecare definitivă din ţară şi până la primirea unui răspuns de la ambasadă avea nevoie de un job temporar. Nimic neobişnuit, mai ales că aveam nevoie de ajutoare. Noul coleg era un tânăr de nouăsprezece ani, dar după primele discuţii cu el, am observat că era un tip care avea ceva special şi pe lângă frumuseţea celor nouăsprezece ani era şi un tip isteţ, stilat, foarte bine crescut şi respectuos. Încă din primele zile de muncă noul coleg s-a integrat foarte bine în echipa mea şi încet, încet aveam să-mi dau seama că îmi place să stau de vorbă cu el, că îmi place să-l ştiu în preajmă şi am început să am mai multă grijă de el, iar pentru că puteam să fac în aşa fel încât să-l "protejez", am început să-l scutesc de la lucru; îmi plăcea să-l răsfăţ.. îmi plăcea să-i văd bucuria din ochi când îl lăsam ore în şir să deseneze pentru că descoperisem că avea şi un mare talent la desen. Puteam vorbi cu el despre filme, muzică, cărţi, parfumuri, modă; venirea lui a însemnat pentru mine, o legătură cu tinereţea, cu frumosul şi nici o clipă nu m-am gândit că noi doi am putea avea o relaţie...îl consideram doar protejatul meu...
Zilele au trecut şi fără să-mi dau seama am ajuns să-l îndrăgesc din ce în ce mai mult; aveam nevoie tot mai mult să-l am în preajmă, să-l aud... îmi plăcea când îmi spunea vorbe frumoase, îmi plăcea curajul lui de a se apropia de mine....şi dorinţa mea de a-l proteja, se transforma încet, încet , fără să- mi dau seama în altceva....şi când între noi au apărut primele săruturi , am înţeles că deja pierdusem controlul. Apoi, după ce am primit şi din partea lui "uşoare încurajări", am avut ideea să "forţez" puţin nota şi i-am făcut o "propunere indecenta"...şi spre marea mea surprindere a acceptat. În clipa aceea am crezut că râde de mine...dar în ziua când ne-am întâlnit îmi amintesc că eu am fost cea care aveam cele mai multe emoţii...mă simţeam ca o adolescentă la prima întâlnire dar el a fost foarte sigur pe el şi de la primul sărut m-a ajutat să uit diferenţa de ani dintre noi şi ne-am iubit cu patimă...din ziua aceea l-am iubit cu inima, cu sufletul cu fiecare parte a corpului meu; din ziua aceea am înţeles cum e să iubeşti...fără cuvinte, fără promisiuni fără prejudecăţi. Au urmat apoi şi alte întâlniri, alte zile de iubire pătimaşă şi mereu mă întrebam dacă simte ceva pentru mine... nu am aflat răspunsul şi nici nu aveam cum să-l aflu pentru că nu era nici un răspuns...era doar o aventură cu o femeie de 30 de ani. Îmi amintesc că el nu mi-a spus niciodată ce simte pentru mine, nu mi-a promis nimic... doar eu am fost prinsă de iubirea aceea pătimaşă...
După aproape un an de la începerea relaţiei noastre, mi-a spus într-o zi că primise viza de plecare din ţară...în clipa aceea am crezut că se termină lumea, că timpul s-a oprit în loc...am încercat să ţin cât mai departe de mine gândul ăsta...speram să nu mai vină ziua aceea...vroiam să-l am cât mai mult lângă mine. Ultima zi de lucru a lui a fost îngrozitoare pentru mine... am stat minute în şir îmbrăţişaţi fără să spunem nimic...nu aveam puterea să-i dau drumu...am simţit cum sufletul mi s-a golit, cum inima mi s-a rupt când a trebuit să-mi scot de acolo dragostea pentru el. A plecat...în primele luni de la plecare mi-a scris, apoi la un moment dat scrisorile au venit tot mai rar şi după un timp nu au mai venit deloc...pierdusem orice legătură cu el...
Atunci, am crezut că nu o să pot merge mai departe fără el, fără ceea ce am trăit alături de el...a fost ca o furtună care apare din senin şi distruge tot în jur şi care se opreşte după câteva minute, lăsând soarele să usuce ceea ce a mai rămas...a fost ca o furtună care a venit peste mine, a fost ca un vânt care mi-a răsturnat lumea pe dos,...a fost cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat...şi-i mulţumesc pentru tot ce m-a lăsat să trăiesc alături de el...
...apoi, după ce a terminat de povestit, am văzut-o cum priveşte undeva în depărtare cu ochii strălucind de încântare şi am înţeles cât de bine i-a făcut să vorbească despre el...
''Am furat o bucată de timp şi am ascuns-o în stele, Cu un zâmbet timid m-am plimbat mai apoi printre ele, Talpa mea a păşit prea uşor, nimeni astăzi nu ştie C-am trecut pe acolo cândva, într-o clipă târzie.... Mii de ani am crezut că o lume-i făcută să piară, Neştiind de ce toamna soseşte mereu după vară... Am fost centru solar şi-am sclipit o secundă-n amurg, Risipind vise lungi prea ascunse-n speranţe ce curg. Umbra verii tăcea urmărind pasul meu legănat Iar poteca rămasă în urmă după mine-a strigat ... Rele vânturi băteau peste anii ce-n spate-i căram, Împotriva uitării mi-amintesc şi acum că luptam... Am ştiut că secunda avea chipul fetei bătrâne Şi din trecerea ei friguroasă nimic nu rămâne, Curtezana din ea e mereu doar un suflet flămând Care sapă adânc răscolind printre şoaptă şi gând. Înghiţită de-o stea somnoroasă mai alerg prin secunde, Învăţând să trăiesc nostalgii fără lacrimi profunde... Am păşit izgonind anotimpul spre care m-am dus, Patimi dulci am trăit aşteptând doar un ultim apus'' ....
...mi-am aruncat astăzi privirea peste calendar; 1 septembrie....a trecut şi ultima lună de vară şi deja mă gândesc cât de mult îmi vor lipsi zilele de vară în care soarele era stăpânul celor mai multe ore din zi...apoi, am privit cu teamă calendarul; îmi arată cu o punctualitate enervantă cum trec una câte una lunile, cum pierd lunile din viaţa mea. Şi nu e de loc greu să te enerveze, când vezi cu câtă exactitate ţine "evidenţa" zilelor bune sau mai puţin bune, cum "împarte "viaţa în treizeci sau treizeci şi una de zile, în patru săptămâni şi-n doar douăsprezece luni. Am privit imediat şi ceasul; amândouă "măsoară" timpul...şi nu doar timpul meu...şi-mi pun întrebarea, care e cel mai rău dintre ele...ceasul care îmi ia minute şi ore din viaţă sau calendarul care îmi ia zile întregi cu dimineţi şi nopţi...
...o zi superbă de sfârşit de august în care de la primele ore ale dimineţii am avut o ciudată stare de nelinişte; simţeam chiar o uşoară tristeţe la gândul că mai trece o vară în care nu am reuşit să fac ce mi-am dorit...mi-am spus în gând..."poate vara viitoare" şi mi-am început ziua cu speranţa că o să apară ceva care să-mi schimbe această stare. Îmi sună telefonul; pe ecran apare numele unei bune prietene...primul gând a fost că s-a întâmplat ceva fiindcă mă sună şi apăs cu emoţie tasta de răspuns, dar în telefon nu se auzea nici o voce...era doar un "zgomot ciudat" pe care imediat nu l-am putut defini, apoi vocea prietenei mele care mă întreabă: "auzi???"...şi-n clipa imediat următoare am ştiut...se auzeau valurile mării...ea, era la mare şi pentru că ştie cât de mult iubesc marea, a pus telefonul mobil foarte aproape de valurile mării, astfel încât să le pot auzi agitaţia uşoară, prelungă şi monotonă, să pot auzi cum vin, unu câte unu,"să moară" la malul mării într-o dimineaţă de sfârşit de august...şi am înţeles încă odată cât de mult iubesc marea...
...perlele sunt răni vindecate...o stridie care nu a fost rănită, nu poate produce perle; perlele, sunt produsul durerii..rezultat al pătruderii unei substanţe străine şi nedorite în interiorul unei stridii, cum ar fi...un grăunte de nisip.
În partea interioară a stridiei se găseşte o substanţă lucioasă numită sidef ( aragonit)...când un grăunte de nisip intră în stridie, celulele de sidef încep să lucreze şi astupă grăuntele de nisip cu multe straturi de sidef pentru a proteja corpul stridiei, fără apărare...rezultatul?...se formează o frumoasă perlă...
...o stridie care nu a fost niciodată rănită, nu poate produce perle, pentru că perla este o rană cicatrizată.
Te-ai simţit vreodată rănită de cuvintele cuiva, ai fost acuzată că ai spus lucruri pe care nu le-ai spus, ai fost vreodată obiectul indiferenţei ?...atunci produce o perlă...acoperă-ţi rănile cu câteva straturi de iubire...
Majoritatea oamenilor, învaţă să cultive resentimente, lăsându-şi rănile deschise alimentându-se cu sentimente negative care împiedică leziunile să se cicatrizeze...
...în viaţa adevărată vedem multe stridii goale, nu pentru că nu au fost rănite, ci pentru că nu au ştiut să ierte, să înţeleagă şi să transforme o durere în iubire...
