Cum cade gândul în necunoscut...
Dar parcă azi mai tristă e grădina...
E vina toamnei sau a mea e vina?
Cum stăm tăcuţi alături, amândoi,
O altă toamnă plânge parcă-n noi...
E toamna pustiirilor de veci,
Pe care-o simţi când ţi-este scris să pleci,
Când sufletul, în clipa despărţirii,
Se face una cu durerea firii...
Strângi amintiri de parcă frunze strângi,
Şi fără voia ta începi să plângi...
Cad frunzele şi azi ca şi-n trecut...
Cum cade gândul în necunoscut...
...Îl simt cum pleacă sufletu-ţi de-acum.
Îmi simt şi eu tot sufletul pe drum...
Şi am rămas pe bancă amândoi:
Doi arbori desfrunziţi şi trişti şi goi..."
Alfred Moşoiu
"Cândva, când nu voi mai avea umbră,
am să te strig
cu numele tău de dinainte de naştere
cel care nu mi-a fost îngăduit niciodată
să ţi-l pot spune
Odată, când nu voi mai fi
am să te chem
cu numele tău cel adevărat,
cel care nu ţi-a fost dat să-l afli
Câtă vreme am fost cu tine
Cândva, când nu mă vei mai zări,
am să-ţi caut paşii, strigând
numele tău cel de taină,
pe care, auzindu-l pentru prima oară, vei şti
că a fost al tău dintotdeauna
Cândva, când nu te voi mai putea privi
am să te chem fără veste
cu numele tău de la început,
la a cărui rostire te vei trezi din pulbere ca să afli
că nu te-am împărţit niciodată
cu nimeni
Cândva, când nu ne vom mai găsi
am să te strig
cu numele tău dinainte de naştere
pe care iarbă chiar de ai fi,
auzindu-l
îmi vei răspunde."
Cezar Baltag
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu