...l-am revăzut într-o frumoasă zi de primăvară; l-am revăzut după mulţi ani în care-l credeam plecat din ţară...era El, omul care m-a sprijinit foarte mult într-o perioadă a vieţii mele în care totul îmi părea fără sens, omul care mi-a schimbat într-un anumit fel, viaţa; era El...omul care în vremea aceea avea o uşoară aliură de sportiv, era înalt, cu mâini frumoase şi puternice, cu ochii mari şi negri în care puteam citi tot ce nu spunea în cuvinte...era El...acum păşea încet, apăsat, numărându-şi parcă fiecare pas, cu umerii apăsaţi de trecerea anilor şi cu privirea pierdută-n pământ căutând parcă drumul de altădată...m-am oprit privindu-l cum se pierde printre oameni şi primul meu gând a fost să întind mâna, să-l opresc, să-l privesc în ochi şi să-i spun cât de mult mă bucur să-l revăd, să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut odată pentru mine, să-i spun că mi-a lăsat multe amintiri frumoase, să-i spun...dar în clipa imediat următoare am simţit că e târziu, mult prea târziu pentru asta, pentru că...timpul nu aşteaptă pe nimeni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu