...camera era învăluită-n întuneric; umbrele nopţii desenau forme ciudate pe draperiile din catifea roşie care atârnau grele peste fereastra larg deschisă, prin care mirosul ploii de primăvară şi al florilor de liliac nu reuşea să treacă ca să ajungă până la ei; dintr-un colţ al camerei se auzeau încet acordurile unei melodii pe care au ascultat-o de atâtea ori împreună, iar fumul unui beţişor parfumat se juca parcă printre degetele ei lungi când s-a întins să aprindă o lumânare...se priveau tăcuţi, parcă vinovaţi de tăcerea apăsătoare dintre ei, apoi îşi ocoleau privirile sau se priveau pe ascuns; niciunul nu avea putere să spună ceva, niciunul nu avea curaj să facă primul pas chiar dacă ea ar fi vrut să-l oprească din drumul lui, să-l facă să rămână cu ea, să-l ia de mână şi să se lase prinşi de acordurile melodiei în care se adunau parcă toate cuvintele de altădată dar şi toate tăcerile de acum...ar fi vrut...să nu simtă regrete sau păreri de rău, să nu rămână între ei paşi care nu se vor întâlni niciodată, cuvinte nerostite sau şoapte stinse-n tăceri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu