...am acest status de multe luni; îmi amintesc că o colegă l-a remarcat şi chiar mi-a cerut voie să îl folosească şi ea. Apoi, după toate "evenimentele" prin care am trecut în ultima vreme, am înţeles încă şi încă odată că timpul nu aşteaptă pe nimeni şi asta îmi spun eu aproape în fiecare zi şi parcă trăiesc cu această "teamă".
Zilele trecute, stând de vorbă "on line"cu cineva drag mie, după câteva rânduri de conversaţie, mă întreabă..."dar timpul exită?"...pentru o clipă, nu am înţeles ce vrea să spună, la ce se referă, dar imediat după ce mi-am dat seama că e vorba de status-ul meu, am răspuns scurt, "da".
Răspunsul meu nu a făcut decât să aducă o altă întrebare:" ca să aştepte pe cineva?"...am stat o clipă pe gânduri, dar am susţinut în continuare "că timpul există". Replica a venit repede şi concisă: "nu există"...Eu mă încăpăţânam să susţin că "sunt unii care îl au, dar EU NU MAI AM TIMP"...
Parcă "iritat" de ceea ce spuneam, mi-a spus că "există doar transformarea noastră căreia nu i ne putem opune"...în gândul meu ştiam că are dreptate...da, transformarea...ea nu aşteaptă pe nimeni...dar eu mă încăpăţânam să susţin şi să spun: "şi aia nu e timp?". Răspunsul a venit repede, scurt şi cuprinzător: "nu, în esenţă nu, doar noi i-am pus etalon transformării". Am tăcut câteva clipe, dar după această afirmaţie trebuia să recunosc că..."da, poate că ai dreptate, dar ne este mai uşor să-i spunem timp"...
TIMPUL NU AŞTEAPTĂ PE NIMENI, nu-i aşa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu