...aşa cum copiii cred în poveşti, aşa cum fiecare fată îşi aşteaptă prinţul pe un cal alb să vină să o salveze, tot aşa cred adulţii în suflete pereche...
De câte ori trecem printr-o dezamăgire, de câte ori cel pe care credem că îl iubim ne lasă baltă, ne spunem drept consolare, că acolo undeva în lume ne aşteaptă cel potrivit. Cel care ne înţelege fără să-i explicăm, cel care ne aude fără să îi vorbim, cel care ne iubeşte fără să încerce să ne schimbe. Fiecare din noi ne petrecem viaţa căutându-l pe "acel" bărbat pe care îl putem numi "cel" ideal. Căutăm clipa în care vom putea spune: "Uite, el e!". Fiecare din noi îl caută în felul lui.
Unii "zboară din floare în floare", fără să încerce să îşi cunoască partenerul ales pentru o seară, o săptămână, o lună. Îşi zic că ar simţi dacă ar fi "acel", şi nu îşi acordă puţin timp să privească omul de lângă ei. Poate nu e "cel", dar poate fi "acel".
De ce această foame de aventuri fără oprire şi o asiduă căutare a sufletului pereche, dar fără a acorda nici cea mai mică importanţă lucrurilor mărunte din relaţiile trecătoare? Pentru unii nici nu există suflete pereche. Pentru aceia, viaţa are cea mai simplă formă. Se complac în aceeaşi existenţă banală zeci de ani fără ca măcar să se gândească că viaţa poate fi diferită de cum o cred ei...
...unii, ajung să se căsătorească cu iubita din facultate, o veche colega sau o consăteană. Îşi găsesc un serviciu cu orar fix, în fiecare seară vin acasă obosiţi, se aşează în sufragerie, îşi cere berea şi deschide sictirit televizorul, se duce la masă... nu vorbeşte aproape nimic; se aşează în pat...soţia iar îl respinge pentru că miroase a tutun şi alcool sau doar pentru că e sătulă să se trezească lângă acelaşi individ mediocru. Poate la fel de mediocru ca şi ea. Ticurile lui încep să o enerveze...în curând vor ajunge să doarmă în camere diferite; au ajuns în starea în care nici unul nu se mai plictiseşte de situaţia asta; se complac în ea ştiind, crezând că nu există nimic mai bun de atât...sau, poate sunt prea comozi pentru a ieşi în lume să caute ceva mai bun. Poate ei au cel mai bun mod de viaţă... nu caută aventură, pericol, nu caută lucruri care să îi incite şi să le stimuleze spiritul de viaţă.
Dar ce facem cu acei care la un moment dat în viaţă, dau din greşeală peste persoana care i-ar împlini, persoana alături de care viaţa ar fi un lung şir de provocări în doi...o aventură continuă, persoana pe care şi-au imaginat-o, dar la care nu ar fi îndrăznit să viseze că există. Şi pur şi simplu ştiu că aceea e persoana alături de care pot fi fericiţi... care i-ar face să înceteze orice căutare, care are tot ce se găseşte separat în alţii. Sună bine, nu? Dar ce te faci când aceste persoane doar îţi sunt arătate că există dar nu îţi este permis să te bucuri de ele? Îţi este îngăduit să le vezi, să ştii că există, să te bucuri de ele pentru câteva clipe, dar niciodată nu îţi va fi permis să le ai...şi te chinuie gândul că ştii că exista acolo, undeva, şi ai putea să îl faci fericit şi ar putea să te facă fericită, dar asta e imposibil. Ceva vă desparte. Ceva o să vă despartă mereu...şi culmea e, că nu ţine de voi. Să fie mediul înconjurător sau doar ghinionul tău sau al lui? Niciodată nu o să ştii...sunt prea multe care vă despart şi totuşi un singur lucru; poate distanţa, poate vârsta sau... poate doar destinul...
...ai vrea să fii cu el, să îl strângi în braţe, să îl săruţi, sau pur şi simplu să îi vorbeşti. Aţi putea vorbi ore în şir fără să vă plictisiţi, aţi putea sta zi şi noapte împreună şi tot nu v-aţi sătura unul de celălalt, pentru că fiecare oră când sunteţi unul în braţele celuilalt, e o nouă provocare. E un risc pe care vi-l asumaţi cu zâmbetul pe buze pentru că ştiţi că vă ţineţi în braţe, alături de el ai călători până la capătul pământului pentru că sunteţi plasa de siguranţă unul altuia. Sunteţi într-o continuă competiţie şi asta vă face să fiţi şi mai apropiaţi. E mai mult decât dragoste...
...şi totuşi, nu poate fi dragoste pentru că dragostea e un sentiment uman, iar felul în care inima voastră bate la unison, felul în care vă citiţi unul altuia în ochi, e mai presus de dragoste. Dragostea e pentru muritori, dar nu pentru voi...împreună aţi putea deveni stele, pe când separat sunteţi doar praf...
...în ultima noapte petrecută împreună v-aţi asigurat unul pe altul că nu puteţi fi împreună, nu puteţi avea o relaţie; să fie ceva între voi ar fi un sacrilegiu. Plecaţi unul spre vest, altul spre est, fără să vă uitaţi în urmă, dar cu gândul la stelele la care v-aţi uitat în noaptea aceea, la felul în care ţi-a citit gândurile şi a făcut exact ce îţi doreai, fără ca măcar să îi dai de înţeles, la felul în care ştia mereu ce să zică ca să îţi aducă zâmbetul pe buze...cum la momentul potrivit ştia mereu să îţi spună un basm în care voi eraţi eroii...dar basmul mereu se termină, realitatea nu te mai lasă nici să respiri...vrei să alergi la el, dar te trezeşti în braţele altuia...îţi doreşti să îl auzi, dar vorbeşti cu altu...ai vrea să vorbeşti despre orice, dar te trezeşti vorbind despre nimicuri...şi atunci, îţi dai seama că sufletele pereche nu există...
Dacă ar fi fost un suflet pereche nu ar fi trebuit să fie imposibil, nu? Ar fi trebuit să fiţi împreună şi nu tu cu altul, el cu alta, dar visând unul la celălalt. Aşa că, afli că există oameni care se îmbină perfect, care se completează, care se potrivesc, dar sortiţi să fie cu oameni nepotriviţi şi asta doar pentru că au apărut unul în viaţa celuilalt la momentul nepotrivit, pe o cale nepotrivită.
Ce dureros e să ajungi în viaţa omului potrivit în locul şi momentul nepotrivit. Şi aşa fiecare din voi decide să se mulţumească cu ce primeşte, alături de un tip mediocru care nu înţelege nici jumătate din ce vorbeşti, care nu te aude nici măcar când îi ţipi în ureche, care încearcă mereu să te schimbe, să te transforme în aceeaşi fiinţă mediocră ca el pentru a te putea iubi...dar, sufletul tău luptă; nu vrea să se lase metamorfozat din lebădă în raţuşca cea urâtă, de aceea petrece cel mai mult timp singur, visând, plângând, dar fără a mai spera vreodată la stele...şi nu îţi rămâne decât să faci ceea ce trebuie, pentru că nu poţi face ceea ce simţi; şi ce sentiment îngrozitor te cuprinde când ştii că ceea ce trebuie să faci, odată simţeai că vrei să faci şi nu puteai...cine ştie, poate veţi mai trece din când în când unul pe lângă altul, tu la braţul altuia şi el cu alta la braţ...mereu alţii lângă voi, în timp ce voi sunteţi aceiaşi; în fiecare vă căutaţi unul pe altul, dar ştiţi că e în zadar...
...niciodată nu se va putea termina ceea ce niciodată nu a avut şansa să înceapă...
Un comentariu:
Uau! Pur si simplu, UAU!
Trimiteți un comentariu