cât valorează o femeie...

...am primit zilele acestea un mesaj, care este un răspuns la multe din întrebările mele...ale tale sau de ce nu, a multor alte femei...

Într-o scurtă conversaţie, o femeie este întrebată: - ce tip de bărbat cauţi?

Ea rămase un moment tăcută înainte de a-l privi în ochi şi îi zise: Vrei să ştii într-adevăr?

El răspuse: da

Atunci, ea începu să zică; fiind femeie, sunt în poziţia de a-i cere bărbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat...apoi, îmi pun întrebarea: ce poate un bărbat să aducă în viaţa mea?. 

Bărbatul rămase privind. Gândea cu siguranţă că este vorba de bani. Ea, ştiind ce gandeşte el, spuse: Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.

El îşi încrucişă braţele şi privind- o, îi ceru să explice mai în detaliu. Ea zise: caut pe cineva care să lupte pentru perfecţiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să conversez şi care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental. Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca să înţeleg prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care să îl respect ca să pot să fiu "ascultatoare". Nu pot să fiu aşa cu cineva care nu poate să îşi rezolve singur problemele. Eu caut un bărbat care se poate ajuta pe sine însuşi pentru a ne ajuta reciproc. 

Când termină, se uită la el şi îl vedea foarte derutat şi întrebător. 

El îi zise: Ceri mult... 

Ea răspunse: Valorez mult.

am învăţat că oricat de bun ţi-ar fi un prieten, te va răni din când în când iar tu, trebuie să-l ierţi pentru asta...

"astept sa uit, ca sa te pot vedea cum te vedeam candva"...

întrebări, dorinţe...

...o banală discuţie dintr-o tot atât de banală seară de februarie; o discuţie despre ce am făcut sau nu am făcut în această zi şi la un moment dat, fără nici o legătură cu subiectul discuţiei noastre, îmi spune "vreau să te întreb ceva, sau mai bine zis îmi doresc ceva; să te văd îmbrăcată şi altfel, nu numai în negru; încerc să mă gândesc, oare când te-am văzut îmbrăcată în altă culoare şi nu îmi aduc aminte"...pentru o clipă, am crezut că nu mie îmi sunt adresate cuvintele, că îmi povesteşte o întâmplare sau o secvenţă dintr-un film...dar, într-un târziu, am înţeles că mie mi-a fost adresată întrebarea si i-am răspuns " în urmă cu patru ani" ...apoi, cu aceaşi sinceritate îmi spune "mi se pare aşa tristă"...am tăcut; ce puteam să-i răspund...da, e tristă, "viaţa mea e tristă"... 

Poate pentru că îmi cunoaşte durerile şi tristeţile, am simţit sinceritatea şi regretul în toată conversaţia; apoi mi-a spus "aşa mult îmi doresc să te văd îmbrăcată şi în altă culaore"...am stat o clipă pe gânduri; am zâmbit şi-n clipa imediat următoare mi-am dat seama că nimeni, dar absolut nimeni nu mi-a mai spus asta până acum.

Mi-a făcut bine să aud că cineva mă întreabă, că cineva mă vede...după câteva secunde de tăcere i-am spus "mă simt foarte bine în negru, întotdeauna mi-a plăcut culoarea neagră, nu ştiu...acum aşa simt, în negru mă simt bine...şi şti? cred că nici nu mai ştiu ce culori îmi plac"...

momente...

...de o vreme îmi vin în gând"momentele"frumoase din viaţa mea; au fost multe şi toate sau aşezat rând pe rând în sufletul şi-n mintea mea, devenind amintiri de care o să-mi amintesc întotdeuna cu drag. Au fost momente în care am simţit că am aripi şi pot să mă-nalţ la cer şi să ating norii, momente în care am crezut că cineva "ar putea mişca infinitul pentru mine", momente în care cele mai mici bucurii îmi umpleau sufletul de lumină.

Dar, îmi apar în minte cu o încăpăţânare absurdă şi momente care mi se par de neînţeles, momente în care rătăcesc printre întrebări căutând răspunsuri; momente în care mi se pare că ziua de ieri şi cuvintele spuse odată au devenit minciuni. Sunt momente în care aş vrea să strig cu ură şi revoltă în gura mare, momente pe care aş vrea să le uit, să nu le fi simtit, să nu le fi trăit, să nu le fi crezut...momente în care mi-aş fi dorit să nu-mi fi făcut iluzii că viaţa poate să-mi ofere şi altceva...

Şi totuşi, dincolo de momentele suferinţă, de incertitudini, de neînţelegeri şi frământări, dincolo de momentele de revoltă, mai am putere să privesc înapoi la clipa de lumină, la frumuseţea unui timp de dincolo de timp, când pentru o clipă am crezut că aripile mă vor ţine în zbor să ating norii, chiar dacă sunt doar un trecător pe drumul unei vieţi banale...

prieteni, prietenii...

...se spune că prietenii sunt modul în care Dumnezeu are grijă de noi; eu am înţeles mai bine ca oricine cât e de adevărat pentru că am simţit întotdeauna asta; în momentele grele şi dureroase din viaţa mea când am simţit că mă prăbuşesc, că lumea a luat o altă dimensiune şi s-a întors peste mine, atunci când au fost momente în care am vrut să renunţ, am avut prieteni care au avut răbdare cu mine, prieteni care mi-au înţeles toate temerile şi durerile, care m-au ascultat şi mi-au întins mâna, făcându-mă să cred că ei sunt "acolo întotdeauna pentru mine ".

Au fost prieteni care m-au privit în ochi şi mi-au spus că totul va fi bine, ajutându-mă să merg mai departe, să nu mai văd totul în negru, să înţeleg că viaţa are atât de multe lucruri bune şi frumoase pentru care merită să continui. Şi i-am crezut; am crezut în ei, în curajul lor de a mă lua de mână şi în puterea lor de a-mi aduce linişte şi pace..."pe poteca mea interioară"...apoi, lumea mea a început din nou să se năruie, să cadă, să se schimbe...am simţit că toate strădaniile lor şi ale mele au fost în zadar; aveam nevoie cu disperare de cineva către care să mă îndrept, de care să mă sprijin, care să îmi dea putere...şi au fost prieteni care mi-au fost aproape, care au simţit că mă clatin şi mi-au pus uşor o mână pe umăr ca să simt că sunt acolo în spatele meu şi că nu sunt singură, prieteni care mai mult ca niciodată m-au ajutat să mă ridic şi să zâmbesc chiar şi când îmi venea să plâng...pentru că prietenii sunt modul în care Dumnezeu are grijă de noi...

....mulţumesc prietenilor mei dragi pentru încredere, pentru răbdare şi pentru că mi-au fost aproape şi dacă uneori fac greşeli, aş vrea să înţeleagă că e mai greu să accepţi dezamăgirile, atunci când aşteptările sunt prea mari...

filme de weekend...

...în acest sfârşit de săpămână am ales să văd câteva filme; am văzut falling in love, un film despre care mi-a vorbit cineva şi care are în rolurile principale doi dintre actorii mei preferaţi şi serendipity. Două filme fără suspans, crime şi focuri de armă; două filme în care doi oameni care la un moment dat au fost cu oameni nepotriviţi, au avut curaj să lupte pentru ceea ce au simţit ei că e sufletul pereche...

după o lună...

...a trecut o lună din acest an; o lună în care nu am primit răspunsuri, o lună în care am în suflet încă multe temeri, o lună în care am scris zi de zi câte un mesaj către acelaşi destinatar, dar pe care tot de atâtea ori nu am avut curaj să-l expediez...a trecut o lună în care am aşteptat o vorbă, un semn ceva care să mă facă să înţeleg de ce?