...toamna într-un oraş de la poalele dealului Feleacului; toamna din mijlocul unui septembrie trist, toamna pe care am văzut-o stând câteva nopţi în faţa unei ferestre larg deschise, cu privirea pierdută în tăcerea şi întunericul nopţii. Nopţi reci de septembrie, nopţi cu miros de toamnă, în care am aşteptat să treacă timpul cu pumnii strânşi, rugându-mă în gând şi numărând una câte una orele care se risipeau încet în nori de ceaţă; o ceaţă deasă care plutea peste copacii adormiţi iar din când în când, câte o luminiţă se vedea sclipind printre frunzele îngălbenite, o ceaţă deasă risipită încet de răsăritul soarelui de dincolo de deal care aducea linişte, multă linişte ce-mi intra în suflet ca o mângâiere chiar dacă ceaţa îmi învăluia cu încăpăţânare mintea cu gânduri, temeri şi întrebari la care nu mai vroiam să căut răspunsuri pentru că, mi-am promis să nu mai caut răspunsuri...
Acolo toamna a ajuns mai repede şi a aruncat peste frunzele copacilor încremeniţi de apăsarea ceţii şi a nopţilor prea lungi, superbele-i culori; acolo toamna îşi cântă simfonia de culori din înălţimea dealurilor împădurite până la florile întârziate din parcurile oraşului...acolo parcă auzi toamna cum îţi spune că: "soarele a ieşit să vă încălzească, acum s-a ascuns să vă înveselească, mâine va ieşi să vă liniştească..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu