Nori, nisip, vânt...

...Un nor născut în toiul unei mari furtuni, a fost dus de vânt alături de ceilalţi nori, tocmai peste întinderile Saharei. Cum în deşert nu plouă aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud. Între timp, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii, norul nostru a hotărât să-şi părăsească vechii prieteni şi să descopere singur lumea.
"Ce faci ?" a strigat vântul .
"Deşertul este la fel peste tot - întoarce-te lângă noi şi împreună cu ceilalţi nori vom merge acolo unde cresc pădurile uriaşe care au nevoie de noi!"
Dar norul nostru, un rebel înnăscut, a refuzat să-l asculte şi încet a alunecat până a găsit o briză blândă şi generoasă, care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip. După ce s-a rotit încolo şi încoace, norul a observat că una din dunele aurii de nisip îi zâmbea.Era o dună nou formată de vântul care trecuse pe acolo. Aşa că s-a îndragostit atunci şi acolo de părul ei auriu.
" Draga mea dună -cum este acolo la tine ?" a întrebat norul nostru.
Iar duna a răspuns:
"Am tovărăşia celorlalte dune, a soarelui, a vântului. Doar că pentru mine viaţa este scurtă, când vântul se va întoarce dinspre păduri, eu o să dispar. Asta mă face să simt că nu am nici un rost în viaţă."
Norul i-a răspuns :
" Şi eu simt la fel. De îndată ce alt vânt va veni, eu voi merge spre sud la pădurile uriaşe de acolo şi mă voi transforma în ploaie. Acesta este destinul meu..."
Duna a ezitat un moment, apoi a spus :
" Ştii tu că aici, în deşert, noi numim ploaia - miracol? Am auzit alte dune mai vechi povestind că după ce plouă, noi, dunele ne acoperim de flori şi iarbă. Dar eu nu voi trăi niciodată asta, deoarece în deşert plouă atat de rar..."
De data aceasta a fost rândul norului să ezite, apoi a spus :
" Dacă vrei, pot deveni eu, acum, ploaie pentru tine. Ştiu că abia am ajuns aici, dar îmi eşti tare dragă şi vreau să rămăn aici pentru totdeauna."
Emoţionată, duna a răspuns şi ea :
" De când te-am văzut prima oară pe cer, m-am îndrăgostit de tine, însă dacă te vei transforma în ploaie, vei pieri..."
Zâmbind, norul a spus:
" Dragostea nu moare niciodată. Şi apoi vreau să-ţi arăt cum este miracolul de care vorbeai, pentru că tu meriţi asta."
Aşa că norul nostru începu să mângâie duna cu mici picături de ploaie, astfel încât să stea împreună cât mai mult timp. După un timp, din nor nu a mai rămas decât un curcubeu...
În ziua următoare, duna era acoperită de iarbă şi flori, aşa cum visase ea. Alţi nori care treceau pe acolo, crezând că duna este o parte din pădurea pe care o căutau, au revărsat şi ei ploaia lor peste ea. Astfel, douăzeci de ani mai târziu, duna se transformase într-o oază care împrospăta trecători cu umbra copacilor şi parfumul florilor.
Iar toate acestea s-au întâmplat deoarece într-o zi, un nor s-a îndrăgostit şi nu s-a temut să-şi dăruiască viaţa acestei iubiri ...