''Azi l-am luat la întrebări pe Timp…
- De ce ai zăbovit atât de mult Timpule? De ce m-ai lăsat să fiu din nou dezamăgită de oameni?
- Eu nu am zăbovit. Mă miră faptul că nici până acum nu ţi-ai însuşit lecţia asta, cu încrederea în oameni…
- Credeam că am învăţat-o. În spatele bunelor intenţii oamenii au învăţat să îşi ascundă bine adevăratul caracter.
- Aşa este. Eu nu pot schimba cu nimic acest lucru, îl pot doar dezvălui. Însă oamenii îmi dau atât de mult de lucru aşa că pe la unii dintre ei întârzii, iar adevărul devine o rană mare care sângerează continuu, rană pe care tot eu trebuie să o vindec.
- Ce sarcină grea… oare oamenii se opresc vreodată? Din a fi “altcineva” vreau să zic…
- Oamenii nu se opresc niciodată. Ei au impresia că nimic nu-i doboară, că sunt mai presus de tot… numai că viaţa le mai dă uneori câte o palmă şi îi trezeşte. Pe unii. Altora nu le mai dă nici o şansă.
- Știi… eu îţi mulţumesc pentru că la mine n-ai întârziat atât de mult. Uneori am avut senzaţia că te-ai oprit pentru mine sau că ai fost mai răbdător...
- Poate. Sau poate că ţi s-a părut. Uneori eşti atât de naivă… îmi dai senzaţia că ţi-ai creat o lumea a ta, cu totul diferită de cea în care restul oamenilor sunt aşa cum sunt.
- Mda… cel puţin încerc să o păstrez aşa… altfel.
- Și bine faci.
- Mulţumesc prieten Timp!
- Nu-mi mulţumi. Nu îţi sunt prieten. Din când în când însă îmi place să-ţi mai dau câte o mână de ajutor.
- Atunci mulţumesc oricum!''
I.Ţalea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu