...a fost o zi superbă de toamnă în care m-am bucurat de liniştea aleilor din parc; m-am plimbat printre frunzele uscate căzute-n tăcere din copacii care-şi scutură crengile sub adierea uşoară a vântului păşind încet ca să le aud foşnetul sub apăsarea pasului meu când una câte una se adunau într-o simfonie de culori...a trecut mult timp de când nu am mai fost acolo în locul acela magic în care aleile, copacii, banca, sunt ale mele pentru câteva ore; acolo liniştea îţi intră în suflet cu fiecare foşnet de frunză care cade, cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare zbor de păsări rătăcite în zare...acolo simţi cum soarele blând al toamnei te răsfaţă cu atingerea lui şi îţi picură-n suflet linişte, acolo poţi să-ţi laşi gândurile să se piardă printre lacrimi de dor, de dragoste şi de singurătate...acolo m-am gândit la el, la sufletul meu pereche pierdut într-o zi de toamnă, la plecarea lui din viaţa mea şi mă întrebam dacă a înţeles câtă durere am adunat în suflet în tot acest timp de când viaţa m-a aruncat într-o luptă continuă sau de câte ori am plâns pentru că mi-a obosit sufletul şi pentru că mi-am pierdut orice speranţă...mă întrebam dacă a înţeles câte gânduri îmi trec prin cap înainte să adorm sau când mă trezesc în toiul nopţii...mă întrebam dacă a înţeles câte vise mi s-au risipit la răsăritul soarelui şi cât de tare mă apăsă singurătatea...mă întrebam dacă a înţeles cât de multe cuvinte s-au pierdut pentru că nu am mai avut timp să le mai spun...mă întrebam dacă a înţeles prietenia şi dragostea pe care le-am dat din sufletul meu obosit şi îngenunchiat de prea multe ori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu