...nu o să ştii niciodată cât de mult mi-am dorit o toamnă cu tine; aş fi vrut să ştii cât de mult te-am aşteptat, cât de mult mi-am dorit să ne bucurăm împreună de răsăritul şi apusul soarelui tomnatic, de parfumul crizantemelor înflorite una câte una la picioarele noastre...aş fi vrut să ne bucurăm de noi...tu să-ţi găseşti liniştea în braţele mele, eu să te alint ca razele soarelui din amurgurile serilor mele târzii şi să te iubesc cu toate dorurile pe care le-am adunat în nopţile mele de singurătate...am vrut o toamnă cu tine, am vrut să-ţi dau iubirea pe care am adunat-o în toate zilele în care te-am aşteptat...dar nimic din ce mi-am dorit nu s-a întâmplat...nu a fost să fie...am rămas singură...încă o toamnă de singurătate, în care mi-e dor de tine mai mult decât aş fi crezut vreodată că o să-mi fie dar nu-ţi mai pot spune asta nici acum, nici altădată pentru că eşti departe, prea departe...nici nu mai ştiu cât de departe...undeva între toamna visurilor mele şi realitatea altei lumi, o lume în care eu nu mă regăsesc, dar tu ştii că o să te aştept...o să te aştept până când drumurile vieţii ne vor aduce din nou împreună, o să te aştept pentru că suntem două suflete rătăcite care nu s-au întâlnit întâmplător, şi chiar dacă nu şi-au trăit îmbrăţişările şi pasiunile iubirii...sunt suflete pereche...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu