…noiembrie cu zile de toamnă neobişnuit de calde; zile care trec într-un ritm pe care nu-l pot înţelege…un ritm ameţitor care face din săptămâni zile, din zile ore…zile de toamnă, zile de noiembrie şi nu mai ştiu nimic despre el; nu ştiu dacă a plecat sau încă se pregăteşte de plecare...de ultima lui plecare…nu ştiu de ce a luat această hotărâre, ştiu doar că va pleca, că nu se putea altfel; mi-a spus să am încredere în el că o să-i fie bine, că o să mă caute după ce îşi va face un rost şi ’’dacă va fi să fie, o să ne regăsim’’; mi-a spus să nu-mi fac griji pentru el, dar nu ştie că e prea târziu să nu fac asta, nu ştie că este suflet în sufletul meu, gând în gândurile mele, amintire în amintirile mele...nu ştie că este prea târziu să mi-l scot din suflet şi să mă prefac că nu ne-am cunoscut...nu ştie că nu pot, că nu vreau să fac asta; nu ştie că mă gândesc la el mai mult decat ar trebui să o fac, şi chiar dacă plecarea lui mă întristează şi mă sperie depărtarea dintre noi, vreau să-i fie bine pentru că merită asta…a fost pentru mine cea mai frumoasă întâmplare şi oriunde va merge, oriunde va fi, oricâte distanţe vor fi între noi, o să rămână în sufletul meu, o să-l aştept cu vise şi dorinţe nemărturiste...o să-l aştept cu iubire, cu mai multă iubire…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu