poveste...

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie.  Alo Centrala putea să-ţi spună numărul oricui şi în plus, ora exactă. Experienta mea cu acest duh închis într-o sticlă a început într-o zi când, în vreme ce mama era in vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul.

Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: 

- "Centrala.".
- "Mi-am rănit degetul..." - m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.
- "Mămica ta nu este acasă?"- urma întrebarea.
- "Nu este nimeni acasă în afară de mine..."- am bolborosit.
- "Iţi curge sânge?" - m-a întrebat vocea..
- "Nu " - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău..."
- "Poti să deschizi răcitorul?" - m-a întrebat ea. I-am spus că pot.
- "Atunci ia de acolo o bucăţică de ghiaţă şi ţine-o lipită de degeţel " - spuse vocea.

După aceea am început să chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia ... M-a ajutat şi la matematică...Ea mi-a spus că veveriţa pe care o prinsesem în parc cu o zi inainte, mănâncă fructe şi alune. A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească. Am întrebat-o:

- De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atat de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?  

Cred că ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet:

- " Wayne, ţine minte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta."

Toate astea se întamplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea..."Alo Centrala " rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni ...Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă mi-am reamintit acea seninătate şi sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fi fost ea, Alo,Centrala, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine. 

După câţiva ani, am făcut iarăşi drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escala la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din oraşelul nostru de baştină şi am spus:

- "Alo Centrala?!"

Miraculos, am auzit aceeaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine:

- "Centrala."

Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: 

- "Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix? "

... O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a raspuns: 

- "Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum."

Am râs.

- "Deci tu eşti, într-adevăr"- i-am spus. "Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea."

- "Iar eu mă-ntreb," - zise ea, "dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi..."

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. 

- "Cu placere," - mi-a spus ea. "Întreabă de Sally."

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la "Informaţii". Am intrebat de Sally.

- "Sunteţi un prieten?" - m-a întrebat.

- "Da, un foarte vechi prieten... Wayne ..."

- "Îmi pare rău să-ţi spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă."

Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus:

- "Un minut, ai spus că te cheamă Wayne ?"

- "Da." - i-am raspuns.

- "Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru dta...L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ţi-l citesc."

Mesajul suna aşa: 

"Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer."

I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally. . .

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.