Se povesteşte că odată, demult, trăia retras în munţii din China un maestru. Era vesel tot timpul, şi le zâmbea tuturor celor care îi ieşeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat într-o zi:
- Maestre, de unde acest zâmbet continuu pe chipul tău?
- De la clopoţeii de vânt, răspunse maestrul.
- Cum aşa?
- De fiecare dată când sună clopoţeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… şi sosirea cuiva, fie şi doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire…
Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărâ să fure clopoţeii. Îi duse în casa lui, îi aşeză la poartă şi aşteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simţi nimic când aceştia sunară… Ba mai mult, după o săptămână sunetul clopoţeilor începu să îl enerveze din cale afară!
Când totul deveni insuportabil, cuprins de remuşcări, se duse înapoi la maestrul său să-i înapoieze clopoţeii. Îşi ceru de nenumărate ori iertare, şi când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa:
- De ce la mine nu se întâmplă nimic atunci când sună clopoţeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine?
- Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai aşezat tu clopoţeii?
- La poarta casei mele, maestre!
- Ei, vezi? Trebuia să-i aşezi la poarta sufletului tău…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu