Golit de vară şi uitat încet-încet de soare
Să mi-l îmbrac cu frunze parcă-mi vine
Dar nu mai pot acum, ci doar la primăvară...
Ce ruginiu e gândul care-mi rătăceşte
Ca un năuc prin parcul gol şi desfrunzit
Durerea surdă a amintirii îmi trezeşte
Un aprig dor pe care am sperat să-l uit...
Ce gri sunt norii...!se miră sufletul în mine
Şi câte lacrimi va mai plânge cerul lor
Căci banca-i goală...nimeni nu mai vine
Ca-n braţe să mă strângă de mi-e dor...
Mi-e toamna-n prag şi-mi va intra în viaţă
Cu arămiul ei ...şi ploi...şi vânt...
Voi strânge haina peste sufletul ce-odată
Pe-o bancă-n parc o aştepta visând.."
(sursa net)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu